Nu ştiu dacă sentimentul de silă mă cuprinde mai mult decât cel de revoltă, atunci când îi privesc pe cei doi camarazi de jefuit ţărişoara cum ies din văgăunile în care, pe drept, au fost aruncaţi de DNA şi vor să ne salveze. Să ne salveze de statul ăsta mafiot în care trăim şi cu care ei, desigur, cei mai drepţi dintre conducătorii pe care i-a avut vreodată neamul ăsta, n-au nicio legătură.

Şi nu ştiu câtă nesimţire, cât tupeu trebuie să se fi îmbibat în fiecare celulă a corpului tău, cât de înapoiat poţi crede un popor, poporul tău, dacă tu, un plagiator dovedit, un politruc trimis în judecată pentru corupţie, un individ ţinut în braţe de cei mai penali dintre penalii neamului, un mitoman care ai rămas în istorie cu o lovitură de stat, care ai schingiut legi şi ai umilit Justiţia, un şmecheraş ajuns pe nedrept în fruntea neamului, alungat cu pietre de români, te mai poţi arăta în faţa milioanelor de oameni, cărora să le vorbeşti despre „forţe nevăzute care, de fapt, ne decid viaţa!”.

Şi nu ştiu cum de tu, un alt mafiot trimis în judecată pentru dare de mită şi spălare de bani, un băiat de casă al comuniştilor din PSD şi al tuturor dubioşilor dosiţi prin cotloanele României, un individ care a scurs milioane de la stat, un politruc de doi lei scăpat de gratii de colegii săi, ceilalţi politruci mafioţi din Camera Deputaţilor, un nimeni ajuns să decidă cine şi cum trebuie să manevreze instituţiile României, îndrăzneşti să ne vorbeşti despre statul mafiot în care am trăi.

Mă uit la Ponta şi la Ghiţă şi mă cuprinde spaima teribilă că nu mai scăpăm niciodată de toţi cei ca ei. Mă uit şi nu înţeleg ce păcate îngrozitoare avem, ce cruce avem de dus de nu ne putem scutura, de atâţia ani, de astfel de indivizi lipsiţi de scrupule, lipsiţi de valori.

Mă uit la Ponta şi nu pricep cum de un individ ca el, care ar trebui să aibă pe conştiinţă nu doar hoţii din banii noştri, nu doar minciuni, ci chiar şi morţi, care ar trebui să aibă bunul-simţ esenţial pe care orice om, chiar şi ultima scursură a societăţii, îl primeşte la naştere, îndrăzneşte să pozeze în românul de rând şi să arunce spre popor nişte teorii mafiote despre moartea lui Dan Condrea, patronul Hexi Pharma. Mă uit la Ponta şi nu înţeleg cum de unul ca el, care a umilit şi sărăcit ţara asta, susţinut de o gaşcă întreagă de infractori dovediţi, îndrăzneşte acum să ne spună că „Dumnezeule! Chiar e şocant! Ce se întâmplă în ţara noastră? Cum e posibil aşa ceva!? Cine are putere să facă aşa ceva!? Ce ştia acest om şi cine se temea de ce ştia el!? Din păcate, România, în 2016, înseamnă frică, suspiciune şi forţe nevăzute care de fapt ne decid viaţa!”.

Mă uit la Ghiţă. Cât tupeu! Cum poţi tu, cel care ai umilit procurori, cel care duci un război pe faţă cu Justiţia, cel care te-ai sustras de la o judecată corectă a faptelor tale, cel care te răfuieşti cu toate Serviciile, să te erijezi în eroul naţional care vrea să ne scape de statul mafiot în care am trăi?

Mă întreb ce blestem s-a abătut peste poporul ăsta al nostru de nu mai scăpăm niciodată de ei.

Departe de mine gândul că accidentul în care a murit patronul Hexi Pharma trebuie tratat, cel puţin deocamdată, ca o simplă tragedie rutieră. Şi asta pentru că, aşa cum simţim în fiecare clipă a vieţii noastre, ţara asta e stăpânită de un sistem atât de bolnav, atât de putred, de corupt, de criminal, încât nicio informaţie nu trebuie să o înghiţim aşa cum ni se dă. Nu sunt adepta teoriei conspiraţiei, dar cred că, aşa cum arată poporul ăsta acum, la ce puşcăriaşi şi puşcăribili avem încă în funcţii-cheie ale statului, la câtă incompetenţă există în sistemul public, la câtă mafie s-a infiltrat în toate, dar absolut toate instituţiile statului, avem obligaţia să nu credem chiar tot ce ni se dă. Avem obligaţia să ne punem mereu întrebări. Avem obligaţia să căutăm şi singuri adevărul.

Pentru că, altfel, am siguranţa că n-avem nicio şansă să ne revenim ca popor. Să ne gândim la Condrea, de exemplu, şi la dezinfectanţii diluaţi folosiţi în spitale în care mergem doar ca să murim. Niciunul dintre noi nu ar fi auzit, probabil, niciodată de toate astea dacă cineva, de data asta un jurnalist, nu şi-ar fi pus întrebări.

Să nu uităm de Colectiv, unde moartea a 64 de oameni a demascat o mafie din Sistem, cea în care şpăgi ameţitoare circulă pentru ca nişte funcţionari publici să se îmbuibe, iar nişte indivizi bolnavi după bani să devină „afacerişti de succes”.

Să nu uităm de poliţistul Bogdan Gigină, bietul de el, tânărul care a fost nevoit să moară pentru interesul naţional al lui Oprea, snobul cu şcoală făcută pe sărite, obsedat de putere şi de averi. Iar astea sunt doar câteva exemple, din sutele pe care le trăim, care ne arată că la adevăr, în România noastră, se mai poate ajunge doar prin multe, foarte multe întrebări.

Mă întreb ce blestem s-a abătut peste poporul ăsta al nostru de nu mai scăpăm niciodată de ei. De ei, cei care vin să ne salveze doar după ce sunt siguri că ne-au omorât.