Mai mergem la vot? Dilema unui unionist

Unirea naţiunea a făcut-o?

Partidele politice din România şi Republica Moldova s-au compromis atât de grav în ochii electoratului, încât multor cetăţeni oneşti le este jenă să spună că au mers la vot. Ori nu votează deloc pentru că niciun partid nu îi reprezintă. Noi, ca unionişti, ne simţim nereprezentaţi de actuala clasă politică. Şi atunci, ce e de făcut?

De la mijlocul anilor 2000, când împreună cu o mână de oameni am lansat mesajul „Basarabia e România“ la nivel naţional, mişcarea unionistă a fost orientată exclusiv ca platformă civică apolitică. Am căutat întotdeauna ca mesajul unionist să fie unul curat şi pur, fără coloratură politică, iar simpatizanţii noştri să manifeste o atitudine echidistantă faţă de diversele grupuri de interese, partide politice, instituţii publice sau organizaţii guvernamentale. Liderii politici ne-au curtat încă de când am devenit o forţă foarte vocală în societate, nu doar de ordin numeric, cât mai ales prin calitatea umană şi probitatea persoanelor care au ales să se implice voluntar în mişcarea de reunificare naţională.

Am încercat să insuflăm politicienilor dragostea noastră pentru Basarabia şi pentru valorile perene ale românismului endemic dintre Prut şi Nistru, din nordul Bucovinei şi din ţinutul Bugeacului, pe care nici măcar brutala ocupaţie sovietică nu a reuşit să le şteargă. Ne-am întâlnit cu unii dintre potentaţii momentului cu gândul că tema reîntregirii neamului va deveni politică de stat în România. Nutream speranţa şi aveam încrederea (a se citi „naivitatea“) că politicienii promovaţi de partidele actuale sunt la rândul lor mânaţi de sentimente patriotice şi că măcar o părticică a sufletului lor vibrează la lacrima conaţionalilor noştri pe care lăcomia teritorială şi barbaria bolşevică i-a deposedat pe nedrept de cetăţenia română.

Am prezumat cu bună credinţă intenţii onorabile şi am crezut sincer în promisiunile făcute de unii dintre politicieni, în special în toamna anului 2016, când am ţinut să avem întrevederi publice şi transparente cu toate grupurile politice din România, cu 15 luni înainte de intrarea în Anul Centenarului. Am dorit să arătăm că nu suntem anexa niciunui partid şi în acelaşi timp am visat ca toate partidele româneşti să preia în sincron tema unionistă, integrând-o în dogma proprie, adaptând-o viziunii politice ori moderând-o după cum consideră de cuviinţă. Mai multe creiere luminate gândesc întotdeauna mai bine decât unul singur, iar noi nu am considerat niciodată că avem exclusivitate asupra mesajului unionist. Din contră, am încercat să-l împărtăşim tuturor, iar dacă toate forţele politice şi l-ar fi însuşit cu demnitate, unionismul nu ar mai fi constituit un factor de diferenţiere între partide, în socotelile de marketing politic ale partidelor din România.

Reîntregirea ţării şi a neamului nu este apanajul exclusiv al stângii sau al dreptei, la fel cum nu a fost nici în 1918, când conservatorii şi liberalii şi-au dat mâna în beneficiul interesului naţional. Aşa au stat lucrurile şi încă mai stau în alte părţi de lume divizate artificial în vâltoarea istoriei secolului XX: reunificarea naţională a Germaniei fost agreată în 1990 de toate partidele parlamentare din RFG, iar cea a peninsulei coreene figurează în continuare în programul politic al partidelor de vază din Coreea de Sud. Partidele au avut grijă să includă în Constituţia acestor ţări prevederea ca reîntregirea teritorială şi naţională să fie obiectivul pe termen lung al guvernelor de orice orientare ideologică.

Puterea şi influenţa de care se bucură organizaţiile politice, precum şi gloria personală a liderilor democratici sunt vremelnice, trecătoare ca valurile. Ceea ce ar trebui să rămână şi să se consolideze în urma fiecărui ciclu electoral ar trebui să fie o cărămidă sau două la construcţia naţională, pentru mândria de a fi contribuit la zestrea fiinţei colective a neamului.

Noi, cei pentru care REÎNTREGIREA ŢĂRII este un deziderat important, am votat la fiecare rundă de alegeri conform conştiinţei partidul sau candidatul care vorbea convingător despre fraţii de peste Prut şi promitea ca, odată înscăunat în funcţia electivă, să aşeze unionismul între obiectivele sale prioritare. De prisos să mai spun că niciun partid din România nu a avut curajul şi generozitatea să îmbrăţişeze necondiţionat mesajul unionist şi să-l urmeze consecvent după ce s-a văzut învestit cu autoritatea conferită de funcţia de conducere în statul român. Desigur, nu toţi oamenii politici sunt răi; aleşii sunt o reflectare a societăţii. Peste 100 de senatori şi deputaţi din actuala legislatură a Parlamentului României au răspuns afirmativ invitaţiei noastre de a face parte din grupul „Prietenii Unirii“. Însă cei implicaţi activ în fenomenul unionist, prin implicare concretă şi luări publice de poziţie, pot fi enumeraţi pe degetele unei singure mâini!

„Unirea naţiunea a făcut-o!“ dar naţiunea asta a avut şi LIDERI DEMNI

Cu referire la contopirea principatelor române Moldova şi Ţara Românească într-o singură entitate statală care va deveni România, marele om de stat Mihail Kogălniceanu afirma în 1862 că „Unirea, naţiunea a făcut-o!“. Cugetarea aforistică anterior menţionată sintetiza expresia largului sprijin popular pe care îl avusese în 1859 unirea principatelor, separate formal până atunci de râul Milcov. De subliniat faptul că apoftegma „Unirea naţiunea a făcut-o!“ purta marca nobleţii morale a lui Kogălniceanu, care cu modestie credita întreaga naţiune cu meritul de a fi realizat unirea şi marginaliza propriul aport ca ideolog al mişcării paşoptiste din Moldova, ulterior artizan al dublei alegeri a lui Cuza şi promotor al reformelor în calitate de prim-ministru al principatelor unite până în 1865. În fapt, unirea principatelor din urmă cu 160 de ani nu a fost doar meritul lui Kogălniceanu şi al lui Cuza, ci şi al unei importante părţi a clasei politice.

La fel şi după încă o jumătate de secol, când s-a realizat Marea Unire de la 1918, viziunea şi punerea în practică au venit de la elitele politice ale vremii, desigur, cu susţinerea entuziastă din partea poporului. A scoate din context cuvintele lui Kogălniceanu şi a gândi că „Unirea, naţiunea a făcut-o!“ înseamnă lipsă de recunoştinţă faţă de o întreagă generaţie de elite politice. Nedreptate pe care a făcut-o istoriografia din perioada comunistă pentru a minimiza contribuţia pe care au avut-o boierii pământeni la momentul 24 ianuarie 1859, respectiv politicienii „burghezi“ la 1 Decembrie 1918. Punând tot meritul pe seama poporului ca unic depozitar al dreptăţii istorice, comuniştii au justificat persecuţia şi eliminarea fizică în închisori a exponenţilor Marii Uniri, începând cu ilustrul Iuliu Maniu, sau ştergerea rolului pe care l-au avut Regele Ferdinand şi Regina Maria în războiul de reîntregire şi în tratatele de pace.

Elitele politice fac diferenţa atunci când acţionează în asentimentul naţiunii

În perioada comunistă, norodul proletar fusese ridicat la rang de unică instanţă morală în istorie până la apariţia Partidului Comunist, însă poporul român nu a fost niciodată mai bun, mai drept sau mai deştept decât este acum ori a fost vreodată. Simpla sa existenţă şi supravieţuire de-a lungul a două milenii este motorul naţiunii, însă direcţia i-au imprimat-o conducătorii politici, indiferent ce nume a purtat funcţia: de la dregători la voievozi, de la logofeţi la domnitori şi regi. Între 1848 şi momentul unirii principatelor române a trecut un deceniu în care elita politică a ţinut ochii pe obiectivul emancipării naţionale. De la 1859 până la Marea Unire au trecut alţi 59 de ani sau două generaţii în care vârfurile intelectuale, politice şi diplomatice (în presă activau Eminescu sau Maiorescu, în Parlament erau Brătienii, Petre P. Carp şi alţii) au avut în vizor întregirea ţării: Dobrogea, Basarabia, Bucovina şi Ardealul. De îndată ce contextul internaţional a oferit o breşă favorabilă, elita politică şi-a pus toată priceperea în slujba împlinirii obiectivului unirii.

Victor Boştinaru şi alţi politicieni insignifianţi de azi...

Iată de ce cu multă scârbă am primit reacţia abjectă a europarlamentarului român Victor Boştinaru faţă de mitingul din 25 martie 2018, în care peste 70.000 de oameni au cerut Unire cu România în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Un sfertodoct subcalificat pentru funcţia pe care o ocupă în Parlamentul European, arunca noroi în noi spunându-ne despre „consecinţele serioase“ şi problemele pe care le-ar cauza unionismul României. Cu toate că manifestă un nivel rudimentar de înţelegere a geopoliticii, Boştinaru a primit graţie algoritmului politic funcţia de vicepreşedinte al unei comisii de politică externă.

România n-ar fi existat astăzi dacă o serie de politicieni abili şi dedicaţi naţiunii nu ar fi depus eforturi în direcţia construirii statului român. În urmă cu 100 sau 160 de ani nu exista Parlamentul European, în care naţiunile continentului să fie egale şi să-şi reprezinte deschis interesele. Acum există acest for de consultare şi decizie la nivel continental, însă România nu fructifică această şansă, partidele româneşti trimiţând în Parlamentul European persoane care îşi cumpără locul de eurodeputat sau sinecurişti dornici de un concediu plătit pe 5 ani la Bruxelles, departe de atenţia opiniei publice din ţară. Boştinari şi alte nulităţi nu ar trebui să mai fie propuşi pe liste de partide, darămite aleşi de către popor.

Conform sondajelor recente, se declară favorabili unirii României cu Republica Moldova 74% dintre românii cu drept de vot. Cu toate acestea, partidele şi candidaţii lor vorbesc despre unire doar în preajma alegerilor, când le trebuie voturi de la cei aproape un milion de basarabeni care şi-au redobândit cetăţenia română pe cale birocratică în ultimul deceniu. Este nevoie ca aşteptările electoratului de-o parte şi de alta a Prutului în privinţa unirii să fie împlinite de cel puţin un competitor cu credibilitate, căci prea multă lume s-a săturat să aleagă răul cel mai mic sau să voteze împotriva altui candidat.

Mergem sau nu mergem la vot?

Mai vrem binele Ţării?

Ne mai iubim mama?

Da, mergem. Că nu avem în momentul acesta opţiuni, nu e o scuză. Nici măcar pentru cei care nu au fost în decembrie 2016 şi şi-au dat seama ulterior că urinatul nu ajută la democraţie. Trebuie să ieşim în arena publică şi să ne asumăm propriile idei, întrebările retorice nu ajută. 

Colegii mei din Republica Moldova, în ciuda tuturor şanselor, înfruntând pericole mari din cauza opţiunii lor unioniste, au decis să o facă. În ciuda tuturor, chiar şi a politicienilor de la Bucureşti care susţin la Chişinău o clică infectă de mafioţi.

Pe 24 februarie au loc alegeri în Republica Moldova, iar pe 26 mai în România.