Cum transformă politicienii maghiari administraţia locală în politică de redesenare a statului naţional unitar

Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) a invitat consiliile locale dominate de maghiari să ceară crearea unei regiuni autonome, transformând astfel instrumentele de gestionare a localităţilor, consiliile locale, în mijloace politice de redesenare a statului. Pe firul acestei aberaţii juridice şi administrative, orice majoritate a unui consiliu local poate să declare independenţa localităţii respective sau anularea legilor naţionale în vigoare.

Forţarea aberaţiei unei autonomii maghiare în România a ajuns la falsificarea instrumentelor legale ale administraţiei locale. Consiliile locale, cele care ar trebui să ceară autonomia teritorială conform CNS, nu au în niciun fel jurisdicţie în modificarea statului naţional unitar român, ci doar obligaţii administrative la nivelul localităţii. Transformarea lor în instrumente ale enclavizării etnice reprezintă o formă mai veche adoptată de politica maghiară secesionistă prin care cei care ar trebui să se ocupe de treburile obştilor îşi arogă dreptul de a decide configuraţia regiunilor şi redesenarea statului. Totul este mascat sub forma „apărării intereselor legitime ale cetăţenilor” din localităţile respective.

Din perspectivă istorică, lupta pentru autonomie a politicienilor maghiari nu reprezintă nicidecum o evoluţie istorică, aşa cum încearcă ideologii lor să ne-o prezinte, ci un mare pas înapoi spre Evul Mediu, spre dominaţia grofilor locali care erau stăpâni absoluţi asupra pământurilor şi oamenilor, adică „autonomi”, ca să folosim termenul atât de îndrăgit de promotorii enclavizării.

Cât de falacioasă este o asemenea logică e uşor de observat dacă extindem acest drept al consiliilor locale de a impune modificări şi la problematici non-etnice. Pe baza logici fals juridice a CNS, o majoritate politică dintr-un consiliu local, oricare ar fi el, poate să îşi impună alte legi decât cele ale statului, poate să respingă politica naţională şi exercitarea controlului din partea instituţiilor centrale pe motiv că poate vota orice, având majoritatea. Însăşi ideea de stat nu mai are sens dacă un consiliu local poate solicita orice îşi doreşte şi îşi poate impune pretenţiile doar pe baza unui vot majoritar care să nu ţină seama de Constituţie sau de legile în vigoare. Atunci fiecare localitate devine „autonomă” şi face ce îi taie capul pe cei din consiliul local. Aceasta nu este democraţie însă, ci tribalism, şi numai extremiştilor unguri le putea trece prin cap o asemenea interpretare a mandatului consilierilor locali, transformaţi brusc în autori de constituţie şi în executanţi ai acesteia, în autocraţi ai locului, de fapt, însumând toate puterile fără să dea socoteală nimănui.

Ideea de libertate şi de autodeterminare a politicienilor maghiari e cel puţin bizară în solicitarea CNS: ea înseamnă că autoproclamaţii şefi locali nu mai dau socoteală nimănui doar pentru că au ajuns în consiliul local unde pot exercita controlul absolut, că doar sunt autonomi. Acest tip de concepţie a autorităţii ne întoarce cu mult înainte de statul modern şi constituie dovada lipsei de cultură politică şi de asimilarea proceselor prin care a trecut Europa în ultimele sute de ani, până la formarea statelor în forma actuală. Din perspectivă istorică, lupta pentru autonomie a politicienilor maghiari nu reprezintă nicidecum o evoluţie istorică, aşa cum încearcă ideologii lor să ne-o prezinte, ci un mare pas înapoi spre Evul Mediu, spre dominaţia grofilor locali care erau stăpâni absoluţi asupra pământurilor şi oamenilor, adică „autonomi”, ca să folosim termenul atât de îndrăgit de promotorii enclavizării.