Un personaj insalubru al vieţii publice postdecembriste este Mădălin Voicu, un şmecheraş din gaşca de petrecăreţi a lui Nicu Ceauşescu, ajuns parlamentar şi vector de opinie alături de Serghei Mizil, un alt mare spirit al suburbiei crescută în Cartierul Primăverii. Nu esta eveniment politic, sportiv, muzical, monden, rutier, meteorologic etc. fără ca „Medelin”, cum îi spun confraţii săi, să nu vină să se exprime, în strânsă concurenţă la „ore/sticlă” cu Monica Tatoiu şi Mugur Ciuvică. Din câte am auzit, prestaţiile sale mediatice, ca şi ale celorlalţi doi, nu sunt pe gratis. Nici şederea sa în Parlament, de atâta amar de vreme, nu este pe gratis.

Chiar dacă până acum deputatul Mădălin Voicu nu şi-a legat numele de nicio iniţiativă legislativă memorabilă, iată că a sosit timpul să ni se prezinte şi ca parlamentar. Constatăm că misiunea pe care a avut-o acest individ în Parlament a fost promovarea unei legi a amnistierii şi graţierii care să ridice deasupra legii orice demnitar corupt şi să-i scoată din puşcărie pe foştii demnitari. Alături de confratele său Păun, Mădălin Voicu a mai încercat şi în urmă cu un an schema, dar n-a ieşit. Ştiind, probabil, de la neamuri că succesul presupune adesea „iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă” şi că momentul propice este în preajma sărbătorilor, când vigilenţa românului intră la odihnă, cei doi au dat din nou atacul, la adăpostul întunericului, şi schema a ieşit. O întreagă comisie juridică nocturnă a intrat în combinaţie, aprobând pe şest propunerea „lu’ Mădălin şi Nicu”. Iar a doua zi, la lumina zilei şi a candelabrelor sălii de plen a Camerei Deputaţilor, s-a produs grozăvia: majoritatea covârşitoare a deputaţilor au votat pentru posibilitatea ca parlamentarii să poată săvârşi infracţiuni „fără număr”.

Asaltul Parlamentului asupra statului de drept din România continuă. Când politicienii au tot invocat „poporul” în discursurile politice, trebuia să ne dăm seama că era vorba de „poporul parlamentar”. Pentru acest popor lucrează ei necontenit. Aplaudarea la scenă deschisă a eliberatului condiţionat Adrian Năstase a fost un semn clar al clivajului dintre ei şi noi.

Modificările propuse de Mădălin şi votate de poporul parlamentar vor duce la albirea cazierului fostului premier şi a altora ca ale lui, la ieşirea din puşcărie a lui Becali şi Voicu, la neintrarea în puşcărie a lui Voiculescu şi la înscrierea frenetică pe calea infracţiunilor a poporului parlamentar.

În anii ’90, se vorbea de „neonuferi”, de persoanele care activaseră în PCR şi, după căderea lui Ceauşescu, au devenit peste noapte democraţi „pur sânge”, spălându-şi trecutul prin diverse metode (distrugere de dosare, lansarea unor poveşti în care apăreau ca eroi anticomunişti ş.a.m.d.). Neonuferii au condus România în tot acest sfert de veac postcomunist. Anii de exercitarea a puterii i-au maculat pe majoritatea dintre ei. Dar, nu sub aspect politico-ideologic, ci sub aspect penal. De aceea, e nevoie de o nouă spălare şi relansare a neonuferilor. Dacă modificările mădăliniene vor intra în vigoare, infractorii de azi vor deveni victimele politice de mâine, relegitimate de greua suferinţă pe care le-a provocat-o statul de drept. Iar Mădălin se va putea lăuda cu titlul de „fiu de Duck”, pentru ale cărui calităţi înălbitoare confraţii îl vor alinta „Albeşteanu”.