Articol preluat din Dilema Veche

Ne-am fi aşteptat să vedem alt tip de combatanţi, alt tip de discurs, alt tip de dialog (fie el şi polemic). Eu, unul, nu prea simt însă vreo adiere de schimbare pe scena noastră publică. Dovada, un text scris în 2012, întristător pentru (încă) actualitatea lui. Îl reiau ca argument pentru a ilustra o formă de stagnare politică, o nefastă continuitate a moravurilor, de natură să descurajeze...


Mai ştim cum arată normalitatea în materie de luptă politică? Să facem un efort de imaginaţie. Iată, de pildă, cum ar putea suna discursul Opoziţiei: „Puterea a greşit cînd a adoptat legea X“, sau: „Puterea a aplicat defectuos legea X“, sau: „Sub actuala guvernare, preţurile au crescut cu Y la sută, şomajul cu Z la sută, iar puterea de cumpărare a scăzut cu atît la sută“. Sau: „Cutare  miniştri din spectrul guvernamental s-au făcut vinovaţi de corupţie“. Sau: „În cutare dezbatere de politică externă, poziţia României a fost contraproductivă“. Dar şi: „În domeniul B, acţiunea Guvernului s-a dovedit utilă, drept care, dacă vom cîştiga alegerile, vom continua pe aceeaşi linie“. Răspunsurile Puterii ar putea, la rîndul lor, să meargă de la contrazicerea argumentată  a acuzaţiilor formulate de Opoziţie la demontarea necomplezentă a promisiunilor demagogice făcute de adversari în campania electorală. Ar trebui să asistăm la dispute de platformă politică, la confruntări de doctrină, la schimburi inteligente de idei, la expuneri de fapte demonstrabile. Totul, într-o limbă românească îngrijită, fără vulgarităţi, fără agresivităţi de maidan, fără incursiuni în sfera privată a preopinentului. Fiecare combatant ar trebui să ţină nu doar la dreptatea proprie şi la victoria personală, ci şi la demnitatea proprie, la regulile bunei cuviinţe şi la dreptul cetăţeanului de a fi părtaş la un spectacol politic civilizat.

Cum arată lucrurile la noi? În genere, ni se oferă o escaladare („democratică“) a răului. „Prim-ministrul e un plagiator ordinar!“ – strigă una dintre tabere. Cealaltă tabără nu spune: „E fals şi iată de ce!“, ci „Păi, şi cutare de la voi a plagiat!“. „Dialogul“ e un soi de infantil „ba tu, ba tu“. „Cutărică de la voi e un infractor sau un fost informator al Securităţii.“ „Voi vorbiţi? Şi voi aveţi infractori şi delatori cu duiumul!“ „Aţi încălcat Constituţia!“ – se aude dintr-o parte. „Şi voi la fel!“ – sună răspunsul prompt al celeilalte părţi. Puterea se legitimează prin greşelile fostei Puteri, iar Opoziţia prin greşelile Puterii actuale. Facem răul, pentru că şi ceilalţi l-au făcut sau îl fac. Sîntem, vrînd-nevrînd, martorii unei competiţii a viciilor, a derapajelor, a mizeriei. Nu binele contra răului, nu răul mai mic contra răului mai mare, ci răul cel mare contra unui rău echivalent sau încă şi mai mare. Votantul care ia în serios toate aceste declaraţii nu poate decît să constate că nu există alternative, că e asediat, din toate părţile, de tot soiul de pungaşi calificaţi, că e obligat să chibiţeze un caft brutal între microbiştii înrăiţi ai unor echipe duşmane. Tonul dezbaterilor e acela al îmbrîncelilor de gang, vocabularul e de bodegă, ironiile – simple obrăznicii de periferie. Toţi arborează un aer suficient şi cîinos, toţi se întrec în băşcălie şi sudalmă. Iar cei care păstrează, cît de cît, măsura nu se văd (sau se văd trunchiat) şi n‑au nici o şansă. Limbajul şi stilistica luptei electorale se simt libere de orice exigenţă. Unul vorbeşte ca un caporal nervos, altul ca un răcan de provincie. Respectul pentru instituţii (dincolo de reprezentanţii lor vremelnici), pentru însemnele naţionale (de vreme ce se huiduie nonşalant la parada de 1 Decembrie, iar invitaţia la ceremonia adiacentă de la Cotroceni e folosită ca prilej de răzmeriţă telegenică) nu mai are nici o valoare, cum nici loialităţile ţării faţă de acordurile internaţionale semnate de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, cu parteneri liber aleşi, nu mai constituie o datorie de onoare. Practicăm, iresponsabil, o mîndrie de ţoapă, defilăm băţoşi, în fundul gol, dinainea unei opinii publice europene sufocate de perplexitate.

Pe un asemenea fundal, alegătorul român nu mai are decît criterii confuze şi pernicioase: capriciul, impulsul visceral şi, mai ales, ura. Or, nici un vot nu se poate numi „democratic“ dacă se produce pe bază de ură. Votul democratic e, în condiţii normale, expresia bunei chibzuieli, a discernămîntului, a calmului civic. Cei care încurajează alte motivaţii, cei care întreţin, în rîndul populaţiei, o stare de fermentaţie isterică lucrează nu numai împotriva democraţiei, ci împotriva sănătăţii sufleteşti a naţiei, adică împotriva ţării.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro