Lumea se schimbă dramatic. România în anestezie generală

Jean-Claude Junker are o viziune pentru Europa

O notă  de veselie tâmpă stăpâneşte peste ţară. Economia creşte, salariile se majorează, preţurile scad, conducătorii au de ce să aştepte recunoştinţa populară la următoarele alegeri. Vacile slabe ale crizei s-au dus, de acum numai vaci lucind de grăsime ies din Dunăre şi întreaga naţiune se pregăteşte de o epocă a lipsei de griji cum nu a mai trăit până acum.

Este o stare de anestezie generală. Lumea străbate schimbări radicale, nimeni de la noi, din clasa conducătoare,  nu reacţionează, nimeni nu se îngrijorează.

Preşedintele Comisiei Europene a vorbit despre marea voltă pe care UE ar trebui să o facă în raporturile cu Rusia. Moscova e pe cale să câştige partida, după ce a deschis în Siria al doilea front în confruntarea geopolitică pe care o duce cu Occidentul, primul fiind cel din Ucraina. Mai există şi al treilea, frontul războiului informaţional.

Dar, marile schimbări care se pregătesc la nivel mondial, felul în care jocurile se rearanjează, modul în care se redistribuie cărţile nu fac obiectul preocupării mentale a clasei noastre politice. Ne interesează Dragnea, alegerile din PSD, Ponta, incapacitatea PNL de a prelua puterea, coteriile de partid.

De fapt, comportamentul autistic nu este o noutate în România. Ne-a marcat, în multe momente cruciale ale istoriei. Din păcate.

Marele eşec este, în cida abordărilor triumfaliste, gestionarea statului român după 1918. Cel mai mare triumf istoric al românilor a fost subminat de o clasă politică pentru care lupta pentru putere a devenit interes naţional şi nu consolidarea a ceea ce s-a obţinut prin sacrificiul uriaş din tranşeele războiului. Corupţia, demagogia, iresponsabilitatea, administraţia incompetentă şi-au găsit răspunsul după două decade, când conducătorii sforăitori ai epocii au cedat fără să apere ceea ce naţiunea întreagă obţinuse nu cu mult timp în urmă.

Refacem acum, în alte condiţii istorice, traseul cu care ne-am obişnuit? Care este scopul pe care îl apără cu înverşunare orice politician? Bucata de putere. Contractele cu statul. Şpaga.

Cât de pregătită este România să facă faţă noii conjuncturi internaţionale? Care este răspunsul faţă de orientarea Junker? Sau măcar ne interesează? Care sunt partenerii pe care ne bazăm în Uniunea Europeană? Avem o viziune, o strategie pe baza căreia să ne căutăm suporteri, măcar printre partenerii strategici?

Dacă Junker vrea să termine cu felul în care SUA ”dictează” în relaţiile UE cu Moscova, ce politică facem noi la Bruxelles ştiind că garantul securităţii noastre naţionale, după cum se spune şi în Strategia Naţională de Apărare, este NATO, adică America?

Din fericire, asemenea teme nu ne întunecă viitorul. Poate ne gândim că nu e treaba noastră. Să stăm, să aşteptăm, să vedem cum se mişcă cei mari. După care, o scoatem  la vopsea, cârpim, ne acomodăm.

Numai că, până la urmă, trebuie să treci de partea cuiva, să ai o poziţie. Să iei decizii, să te implici. Nu te poţi aranja bine, indiferent cum pică zarurile. Astfel, ajungi în poziţia să ţi se pună în faţă o hârtie pe care trebuie să o semnezi. După care poţi leşina în pace.

Mulţi vorbesc de pe acum despre marele centenar din 2018. Ce sărbătoare va fi! Nu am făcut nicio autostradă să treacă munţii şi nici o cale ferată de mare viteză. Din această cauză provinciile româneşti sunt marcate de decalaje din ce în ce mai mari, economice, demografice, educaţionale. Bucureştiul, Centrul şi Vestul atrag investiţii şi se dezvoltă. Sudul şi Estul pierd contactul. Avem ce sărbători. După o sută de ani, ne-am făcut din nou, cu prisosinţă, datoria!