Lumea politică: „Am votat cu mine”

■ Un cunoscut om politic de la noi a făcut recent o declaraţie, cu prilejul exprimării unei opţiuni de vot: „Am votat cu mine”. Declaraţia mi s-a părut emblematică pentru lumea politică, mai ales de la noi. În plus, respectivul om politic îşi amintea greu cu cine mai votase cu un minut în urma declaraţiei. Şi nu cred că din cauza emoţiilor. ■

Încă de la începutul acestui text, dragă cititorule, vreau să fac o precizare. Când vine vorba de politică, ca om al Bisericii, nu mă interesează partizanatul politic, nici măcar persoanele fizice implicate, ci doar fenomenele care se întâmplă şi care ne afectează pe toţi. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu: Hristos nu poate fi cap de partid şi nu face partizanat politic, dar este preocupat de deciziile politicienilor, deoarece afectează şi viaţa poporului lui Dumnezeu.

Sâmbătă, agitaţie mare pe televiziuni. Alegeri în conducerea unui partid. Nu contează care, cred că fenomenul descris mai jos se poate regăsi oriunde în lumea politică. La un moment dat, unul dintre candidaţi iese din cabina de vot şi declară presei cu cine a votat. Spune clar şi scurt: „Am votat cu mine”. Imediat, gândul mi-a zburat la încrederea şi percepţia cetăţenilor asupra clasei politice. Nu ştiu dacă respectivul om politic s-a gândit bine la impactul imagistic al declaraţiei sale. Cert este că situaţia a continuat cu un alt moment, şi mai sugestiv pentru mine: candidatul uitase cu cine a mai votat (se ştampilau mai multe buletine).

Din situaţia prezentată eu am înţeles că, de fapt, unii politicieni sunt nişte oameni care doresc puterea politică doar pentru a-şi rezolva nişte interese personale, prin beneficiile ce recurg din posesia ei. Pentru a ajunge aici, ei se grupează în anumite grupări de interese, numite impropriu partide (aşa vrea cică democraţia, sistem pluri-partinic, dar ei s-ar adapta la orice sistem). Aceste grupări nu prea mai au legătură cu ideologia politică, ci doar cu interesul comun şi concret. Dacă le-ar păsa de ideologiile partidelor, nu ar trece aşa uşor de la un partid la altul şi nu ar încheia alianţe politice pe criterii strict electorale. Aşa că, singura regulă identificabilă asupra partidelor actuale mi se pare a fi: Nu contează cu cine eşti, câtă vreme ajungi unde îţi doreşti. Analizează, negociază, totul e ca treaba să-ţi iasă. De aici probabil şi fâstâceala candidatului nostru când a fost întrebat cu cine a mai votat.

De altfel, combinatorica politic-economic nu este ceva nou. De ceva vreme se discută despre legătura politicului cu economicul şi invers. Cheia întregii ecuaţii este însă votul, căci el te duce în zona puterii şi a resurselor publice ale unei ţări, de unde poţi să-ţi rezolvi muuult mai multe treburi personale decât simpli cetăţeni. Prin urmare, toată zdroaba politicienilor noştri este să culeagă cât mai multe voturi, pentru a ajunge unde îşi doresc. Pentru aceasta se fac eforturi considerabile pe linie de imagine publică, deoarece ea este decisivă într-un proces electoral. Adiacent, se mai practică şi „investiţiile strategice”: dai unde trebuie şi cât trebuie pentru a obţine ce trebuie.

Care ar fi soluţia? Greu de găsit, în opinia mea, câtă vreme lumea politică se vrea cu dinadinsul a rămâne o lume seculară. În secularism, principiile morale sunt relativizate şi instabile, funcţie de interesele aruncate în joc. Din acest motiv, secularismul are marele dezavantaj că provoacă rapid criza valorilor: morală, politică, socială, etc. Iar de aici începe haosul în toată societatea.

Şi uite-aşa, politica actuală nu mai are legătură cu polis-ul (cetatea şi cetăţenii ei) ci cu gruparea de interese umane private, ale unor cetăţeni ce îşi spun politicieni. Sper însă că nu toţi fac la fel. Oare sunt naiv?!

Sunt sigur însă că nu mai trebuie să ne întrebăm: de ce poporul are o încredere slabă în politicieni? Hristos ne arată că demagogia nu are viaţă lungă: …după roadă se cunoaşte pomul…Căci din prisosul inimii grăieşte gura.