O ordonanţă care, dacă va fi pusă în aplicare, va face ca de la 1 august 2015 un număr de 48 de funcţii de înalţi demnitari să beneficieze salarii considerabil mai mari plătite de la bugetul de stat.

Sigur, leafa d-lui Stolojan nu e achitată nici cu, nici în, nici, cel puţin în mod direct, din bani româneşti. Ceea ce nu înseamnă însă că ansamblul cheltuielilor de funcţionare, inclusiv cele cu salariiile, ale organismului european, loc unde nu am auzit să fi făcut mare lucru fostul nostru prim-ministru, nu sunt suportate ca urmare a efortului financiar comun al statelor membre, inclusiv cel al României. Tocmai de aceea socotesc izbucnirea de ieri a fostului preşedinte liberal drept una nelalocul ei. Imorală şi populistă în egală măsură.

Ceea ce nu înseamnă însă deloc că unele dintre observaţiile dlui Theodor Stolojan nu ar fi justificate. Începând cu cea vizând oportunitatea Ordonanţei şi terminând cu observaţia referitoare la moralitatea ei. Nu întrezăresc nicidecum caracterul urgent al respectivelor rectificări salariale, nu înţeleg nici eu, precum nu cred că înţelege majoritatea concetăţenilor mei, de ce aceste rectificări au trebuit făcute cu şase luni înainte ca mult trâmbiţata viitoare lege a salarizării unitare să intre în vigoare.

Nu găsesc în graba guvernului de a-i plăti mai bine pe înalţii demnitari garanţia văzută de unii comentatori că promisele reaşezări salariale, altminteri justificate, de care ar urma să aibă parte în primul rând angajaţii din domenii veşnic vitregite precum Sănătatea, Învăţământul, Administraţia publică vor deveni faptă. Şi aceasta pentru simplul motiv că mi-e greu să îmi dau seama de unde ar găsi guvernul, indiferent care ar fi el, bani pentru un efort bugetar atât de semnificativ. Mă îndoiesc că şi pentru această operaţiune a pus dl Ponta bani deoparte, aşa cum a spus că ar fi făcut-o în cazul unor categorii de pensii mărite peste rând şi deloc pe merit. Chiar dacă pentru ele au dat temeinic cu gura eroi  de ieri ai îndoctrinării comuniste a Armatei, aşa cum sunt coloneii Dogaru şi Pricină.

Dar nu doar reacţia dlui Stolojan mi-a lăsat un gust amar. Până la urmă, dl Stolojan mi-a produs din 1990 şi, mai ales, din 2004 încoace atât de multe dezamăgiri încât una în plus nici nu mai contează. Prost, teribil de prost au sunat mai cu seamă spusele aprobatoare la adresa faptelor guvernamentale ale preşedintelui Klaus Iohannis. Pe care joi seara, într-o intervenţie telefonică din cadrul unei emisiuni de la postul b1tv, şeful Cancelariei prezidenţiale, dl Dan Mihalache a încercat să o reformuleze şi recontextualizeze astfel încât imaginea preşedintelui să nu fie chiar atât de şifonată.

Trec peste nefericita folosire a cuvântului retribuţie a cărui obligativitate de utilizare în locul cuvântului prea capitalist salariu a fost edictată pe vremuri de Nicolae Ceauşescu. Dar nu pot  să nu mă îndoiesc că unul dintre primii paşi spre România lucrului bine făcut şi spre o Românie cu demnitari necorupţi ar fi reprezentat de măriri preferenţiale de lefuri aplicate unor indivizi ce par a fi cu stea în frunte. Vorbele neinspirate ale dlui Iohannis, chiar şi în traducerea dlui Dan Mihalache, ar putea fi prea uşor răstălmăcite ca fiind o justificare a actelor de corupţie comise până miercuri sau, de ce nu?, până la 31 iulie în cascadă de acei miniştri şi secretari de stat care au sau au avut mari probleme cu justiţia. Iar de celelalte categorii de bugetari cu salarii mult mai mici decât cele ale demnitarilor până la 31 decembrie 2015. Dacă nu cumva  chiar cu un liber la corupţie până la aceeaşi dată.

Ordonanţa de urgenţă a fost adoptată negândit şi prea în grabă. Aşa că iarăşi mă văd obligat să îi dau dreptate dlui Stolojan în ceea ce priveşte observaţia că decizia a fost luată de guvernul condus de dl Gabriel Oprea în chiar ultima zi înainte de încetarea interimatului acestuia. Totul seamănă cu o lovitură de imagine, sau, mai precis, cu o lovitură de forţă a generalului.

Iar dacă aplicabilitatea Ordonanţei va fi amânată, povestea se complică dând naştere mai multor întrebări. Le enunţ pe scurt:

1. Ţinând cont de rapiditatea reacţiei aprobative a preşedintelui, un om care numai la capitolul promptitudine nu excelează, nu cumva măsură i-a fost sugerată generalului de însuşi dl Klaus Iohannis?

2. Dacă da, lucru negat joi seara de dl Mihalache, nu putem vedea în respectiva alianţă un semn că preşedintele vede în generalul Oprea un om de încredere pe care l-ar putea numi prim-ministru în cazul unei „defecţiuni” grave, ce pare tot mai sigură, a lui Victor Ponta?

3. A ştiut şi a fost de acord dl Ponta, în ciuda dezminţirilor sale de joi seară, cu intenţia dlui Oprea cu atât mai mult cu cât adoptarea respectivului act normativ nu figura pe ordinea de zi făcută publică a şedinţei de guvern de miercuri?

4. E adevărat ca ministrul Muncii, dna Rovana Plumb, a spus în respectiva şedinţă că nu îşi asumă o astfel de măsură luată intempestiv? Dacă da, cum se explică declaraţiile entuziaste ale respectivei doamne despre felul în care au funcţionat coaliţia şi guvernul în zilele absenţei din ţară a dlui Ponta?

5. De ce a ţinut generalul Oprea să facă el însuşi cunoscută decizia, trecându-l în şomaj tehnic pe purtătorul de cuvânt al guvernului, dl Corneliu Calotă?

6. Nu a profitat oare generalul Oprea de „prezenţa civilă” a lui Victor Viorel Ponta la şedinţa cu pricina spre a mai face şi în acest mod o demonstraţie de forţă şi a-i arăta preşedintelui PSD cât îi sunt de mari şi puterea, şi tupeul?

7. Dacă dl Ponta se va ţine de cuvânt şi va amâna în şedinţa de guvern de miercurea viitoare punerea în aplicare a Ordonanţei, ce mai putem crede despre coerenţa coaliţiei şi despre viitorul colaborării Ponta-Oprea?

8. Nu putem oare întrezări în aceste divergenţe şi în ofensa ce i-a fost adusă generalului Oprea de Victor Ponta semnul sfârşitului coaliţiei şi al actualei guvernări?

Probabil că zilele, săptămânile, dacă nu cumva chiar orele următoare, care numai de concediu nu se arată pentru politica la vârf din România, vor furniza răspunsuri măcar unei părţi din aceste întrebări.