Locomotiva şi dreapta

„Spre deosebire de automobile, care - conform codului rutier - sunt obligate să circule pe dreapta, locomotivele sunt vehicule cu simţ practic dezvoltat şi nu pot face abstracţie de o realitate palpabilă: ele circulă pe şine” - Dinu Adam, poet.

De aceea mă nedumeresc cele două partide ce se revendică din dreapta politică, milogindu-se public să capete o locomotivă, un vehicul credibil care să le care în centrul preferinţelor electorale, căci altceva, se pare, nu prea au ce oferi potenţialilor votanţi.

Ideologia de dreapta nu e făcută pentru România contemporană, căci înseamnă facilităţi pentru cei din clasa medie şi peste medie, cei săraci fiind un soi de paraziţi sociali care grevează bugetul public, leneşi pentru că nu muncesc chiar 12 ore pe salarii mici, considerate şi aşa cam mari de către capitalişti (rebranduiţi ca anteprenori), aşa cum susţinea public un libertarian cu blană de persoană preocupată de săraci.

Doar că, ce să vezi, la noi, marea masă de votanţi se înscrie în această categorie socială, căci „40% din populaţie trăieşte în sărăcie şi risc de excluziune socială, ţara noastră aflându-se pe primul loc în spaţiul comunitar, alături de Bulgaria”.

Sărăcia, spunea premierul Dacian Cioloş, cel pe care dreapta îl doreşte lider locomotivă, are ca principală cauză corupţia. Chiar dacă îmi este şef, nu pot fi de acord cu o astfel de simplificare a unui proces extrem de complex. Sărăcia, spunea un mare sociolog francez (Pierre Bourdieu), „se moşteneşte”, nu neapărat material, ci mai ales spiritual. O persoană născută în sărăcie are un orizont mult mai limitat, redus la practicile comunităţii respective, întâmpină o serie de bariere de neimaginat pentru cei din alte clase sociale. Şi, evident, nimeni nu poate fi blamat că s-a născut acolo unde s-a născut. Imaginaţi-vă, dacă sunteţi în stare, cum ar fi să nu puteţi obţine un document de identitate doar pentru că nu aveţi acte de domiciliu. Ce şanse aţi avea să lucraţi formal?

Ei bine, conform datelor oficiale, în România contemporantă, trăiesc aproximativ 160.000 de persoane fără identitate cetăţeneacă. Toaleta-n curte nu reprezintă pentru nimeni o noutate. Calitatea educaţiei în mediul rural şi în comunităţile marginale din zonele urbane lasă de dorit. De exemplu, în Bucureşti, în cartierul Giuleşti Sârbi, în două şcoli gimnaziale nici un copil nu a trecut de examenul de capacitate. Să înţeleg că elevii de acolo sunt incapabili sau profesorii ignoranţi şi prost pregătiţi, iar sistemul este performant?

În fine, ca să nu o mai lungesc, sărăcia nu este un efect al corupţiei, ci al ignoranţei, al politicilor publice de dreapta care au tras drumul şi infrastructura în cartierele noastre, nu şi în ale lor, care s-au asigurat că resursele sunt investite în noi, prin noi, nu în ei, uitând mereu să spună cine sunt „noi”.

Căci, e adevărat, trăim în lumi paralele, a noastră şi a lor.

De aceea, din experienţa mea empirică şi teoretică, sunt convins că singura modalitate de a combate sărăcia este abordarea integrată, ceea ce aş traduce prin intervenţii simultane pe mai multe direcţii: educaţie, ocupare, sănătate, condiţii de locuire, inclusiv documente de proprietate şi de identitate, antidiscriminare, antisegregare etc.

Sigur, am lansat această abordare în programele de Dezvoltare Locală Integrată din cadrul Programului Operaţional Capital Uman, începând cu mandatul guvernului PSD şi finalizând o primă etapă în cadrul guvernului actual. Doar că, din păcate, sărăcia e atât de răspândită în România încât banii din fonduri europene nu sunt îndeajuns. O abordare serioasă a acestei probleme ar însemna alocarea din resurse naţionale a unui buget semnificativ pentru acest tip de proiecte. Şi, doar atunci, strategia anti-sărăcie, principiile de guvernare şi mecanismele de intervenţie ar putea fi echitabile. Banii pentru intervenţii ar putea fi colectaţi din impozitarea progresivă, din taxarea ceva mai severă a băncilor şi a marilor corporaţii, a cazinourilor şi jocurilor de noroc, a celor care îşi cumpără maşini de lux, a celor care au ambarcaţiuni, a celor care deţin mai mult de 2 locuinţe şi aşa mai departe.

Aşa se face că dreapta, neputând răspunde cu soluţii concrete unor realităţi imperative, simte nevoia unei locomotive, cu imagine onestă şi bine-intenţionată, care însă s-a acomodat mai curând la stânga, prin ceea ce a fost nevoit să facă gestionând puterea şi prin, iată, ceea ce propune ca principii de guvernare.

Echitatea socială este singura şansă a unei politici coerente şi practice în raport cu realităţile sociale româneşti.