Cele două momente (remanierea guvernamentală şi votul pentru Codurile Penale) sunt interesante din mai multe motive. Unul care ne arată că hatârurile (remanierea guvernamentală în acest context) lui Dragnea nu sunt (încă) literă de lege şi mai pot fi contestate, iar al doilea, cel de la care vom porni scurta noastră analiză, obsesia lui Dragnea de a face pe şeful inexorabil.

Prezentat încă de la început de PSD (deci de Dragnea) şi de maşinăria de propagandă a acestuia drept o minte strălucită a dreptului şi un om providenţial care vine să salveze ţara de abuzurile din justiţie, Tudorel Toader a ajuns acum un proscris. De fapt, Tudorel Toader a fost numit în funcţia de ministru al Justiţiei după mult discutata „OUG 13“, aşadar, ca să liniştească spiritele inflamate ale societăţii civile şi ale partenerilor noştri occidentali. Sub aparenţa cunoaşterii şi prestigiului conferit de titluri şi experienţa profesională, Toader trebuia să facă ceea ce a vrut Iordache, dar cu mai multă iscusinţă şi tact. Ghinion, cum ar spune Klaus Iohannis. Deşi deja fostul ministru al Justiţiei a făcut foarte mult rău (demiterea Laurei Codurţa Kovesi de exemplu) şi nimic pentru situaţia magistraţilor din România, n-a făcut ceea ce spera Dragnea că o să facă. Adică s-a încăpăţânat să nu dea Ordonanţele cerute. L-a început, Dragnea l-a luat cu binişorul şi l-a lăsat pe Tudorel Toader să facă paradă cu noua lui funcţie atât de grozavă. După un timp, Liviu Dragnea, ca un satrap care nu se mai poate preface pentru mult timp că e băiat de treabă, a început să-l mustre şi să-l zorească pe Tudorel în ceea ce priveşte Ordonanţele de Urgenţă.

Când a devenit clar că Tudorel Toader nu o să livreze ceea ce i se cere, liderul PSD i-a reamintit că nu este un personaj atât de important („Îl consideraţi prea important pe acest om“) şi a încercat imediat să se debaraseze de el. Or, asta este o primă mişcare pripită. Când luni de zile ai transmis tuturor devoratorilor de Antena3, România TV şi Luju.ro (deci şi votanţilor PSD) că Tudorel Toader este cel mai cel, nu este prea uşor să-l arăţi dintr-o dată cu degetul şi, cu atât mai mult, să-l împingi cu totul afară din guvern. Nu fără nişte costuri.

Toată nebunia care s-a creat în jurul „remanierii guvernamentale“ este din vina lui Dragnea, care s-a încăpăţânat să facă pe stăpânul nemilos şi atotputernic. Pentru a arăta tuturor, atât membrilor de partid, cât şi publicului, că nimeni nu îl sfidează pe Lider fără să plătească, Liviu Dragnea a făcut din această chestiune una personală, pentru care însă va deconta tot partidul. Pentru că n-au reuşit să strângă majoritatea, iată că PSD-ul ajunge iarăşi la mâna lui Iohannis care îi mai poate urechea şi persifla. După „victoria“ din urma pensionării lui Lazăr (poveste care l-a afectat şi pe Iohannis), iată că ambiţia lui Dragnea este cea care îi mai dă puţină muniţie letargicului preşedinte. Că a vrut să îl facă plecat pe Tudorel Toader, deşi chiar nu avea nevoie de acest scandal, ne spune câteva lucruri despre Dragnea. Ne spune că apucăturile sale totalitare se înăspresc şi se înmulţesc, că nu ţine cont că ar putea să existe şi victime colaterale şi că e gata să sacrifice orice pentru a demonstra că el este jupânul. Studiile antropologice par să indice că un grup tinde să îl elimine pe cel mai puternic pentru că strică echilibrul. Atenţie.

Tot foarte interesant a fost şi „turneul prezidenţial“ al aceluiaşi Liviu Dragnea. Pentru că de fapt asta a fost, nicidecum un turneu pentru alegerile europarlamentare. Deplasările pe care le-a făcut Dragnea însoţit de echipa sa au făcut parte dintr-un plan pregătit temeinic, cu mult timp înainte, a cărui finalitate este alegerea lui Dragnea ca preşedinte al ţării. Deşi Înalta Curte nu s-a pronunţat încă, Liderul se visează preşedinte. Tocmai acest vis s-ar putea să-i fie fatal.

Realitatea, surprinsă şi de sondajele de opinie realizate corect, este că Liviu Dragnea nu se bucură de suportul populaţiei. În ciuda faptului că PSD-ul are o masă constantă (2-3 milioane) de alegători, Dragnea nu este printre preferinţele acestora. Cu toate acestea, ca orice provincial care suferă de un complex de inferioritate, Liviu Dragnea îşi doreşte să se ştie foarte clar cine face jocurile în această ţară. Îşi doreşte să fie validat, să fie un lider legitim. Cea mai bună şi scurtă cale pentru aceste deziderate o reprezintă fotoliul de preşedinte. Deşi în urma unui calcul rece ar rezulta că poziţia cea mai logică pentru Dragnea după ce scapă de dosare este cea de prim-ministru, jupânul de Teleorman ţinteşte către altceva.

Aducând un candidat nou, surpriză (pe modelul lui Zelenski din Ucraina), Dragnea poate chiar ar reuşi, cu ajutorul baronilor locali, să îl învingă pe Iohannis şi să poarte PSD-ul către o victorie de mult aşteptată. Cu o marionetă în postura de preşedinte (care oricum nu are foarte multă putere) şi „albit“, Liviu Dragnea şi-ar putea continua dominaţia din mult mai ofertanta şi comoda poziţie de prim-ministru. Probabil nu o să facă asta, ceea ce i-ar putea grăbi sfârşitul politic. Fiind prea jos în opţiunile votanţilor, ar fi nevoie de eforturi supra-omeneşti pentru a-l propulsa pe Dragnea la Cotroceni. Chiar dacă motoarele ar fi turate la maximum întru atingerea acestui obiectiv, şansele de reuşită sunt destul de mici, iar, după cum ştim foarte bine, PSD-ul nu iartă învinşii.

Ceea ce n-au reuşit baronii „disidenţi“, DNA sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar putea să reuşească tocmai Liviu Dragnea.