Între un întreg şi părţile sale există cel puţin 7 (şapte) relaţii posibile, dintre care numai una este optimă sub raport managerial. Dacă liderul are în vedere preponderent întregul, el pierde din vedere părţile cu concretul lor; nu vede copacii din cauza pădurii. Dacă are în vedere preponderent părţile, pierde echilibrul întregului; nu vede pădurea din cauza copacilor.

În primul caz, liderul riscă să devină un mit fals; în al doilea, el riscă să devină un funcţionar inutil.

2. Simţul distanţelor optime

Noţiunea de „distanţă” are, desigur, şi un înţeles spaţial, de poziţie. Liderul stă mai sus, restul stă mai jos; dacă stă prea sus (mai presus), el se rupe, dacă stă prea jos (prejos), el se dizolvă, se dezintegrează.

Noţiunea de „distanţă” are, însă, şi un înţeles axiologic şi simbolic, cuprins în orice relaţie.

Relaţia este legătura dintre doi termeni diferiţi, oricare ar fi ei. Diferenţa dintre termeni dă depărtarea,   co-relaţia lor dă apropierea. Depărtarea prea mare anulează legătura, apropierea prea mare anulează diferenţa.

Diferenţa optimă este necesară, atât în relaţiile interne, cât şi în cele externe; căci oricare întreg are o latură endogenă sau autonomă şi alta exogenă, sau determinată contextual.

Pe latura internă, orice întreg (instituţie, să zicem) este pândit de două pericole: 1) tendinţa părţilor de a se rupe de întreg în numele autonomiei şi 2) tendinţa unei părţi de a se extinde asupra celeilalte, a celorlalte, chiar asupra întregului.

Pe latura externă, întregul este pândit tot de două pericole:

1) izolarea până la ruperea de context, când întregul devine o „insulă”, o robinsoniadă;

2) dizolvarea în context şi în „cerinţele” lui.

În primul caz liderul devine un Robinson Crusoe, în al doilea, un „Ioan cel fără de Ţară”.

Numai prin simţul „distanţelor optime”, liderul previne cele patru pericole şi rămâne lider.

3. Simţul vitezei raţionale

Viteza raţională este, de fapt, viteza specifică, proprie oricărui proces, cum am văzut într-un construct anterior. Ştim care este viteza maximă în cosmos; nu ştim care este viteza minimă. Oricum, chiar când toate vitezele cresc (e cazul civilizaţiei moderne), inegalitatea lor specifică rămâne.

A modifica viteza specifică înseamnă fie a precipita, fie a frâna un proces. În ambele cazuri, procesul este perturbat, declinat de la firescul lui. Aceasta înseamnă că şi modificarea vitezei specifice trebuie să aibă caracter specific.

Grâul se coace într-un interval, pâinea se coace într-un alt interval. În al doilea caz: dacă frânăm, rămânem cu „plămada”, dacă accelerăm, ne alegem cu „arsura”, carbonizăm.

În general, dacă viteza este frânată nespecific (deci, excesiv), se trece în starea de „dolce far niente”, şeful fiind indolent şi nabab. Dacă viteza este accelerată nespecific (tot excesiv), se trece la stilul „val vârtej” şi de aici la „vraişte”, şeful este precipitat, agitat şi posedat de „delirul iniţiativei”.

În primul caz, întregul coordonat poate îngheţa în inerţie, în al doilea, el poate deraia (pe o „cale greşită”) sau se poate destrăma din cauza vitezei excesive. Situaţii limită, consemnate de paremiologie: „Leneşul mai mult aleargă” – întrucât nu gândeşte şi nu se hotărăşte, el tot ocoleşte – şi „Graba strică treaba”. De unde şi corolarul străvechi: „Festina lente.”

Dacă primele trei simţuri vizează mai ales ontologia întregului coordonat şi condus, ultimele două vizează mai ales axiologia lui.

4. Simţul măsurii şi al măsurării

Într-un prim înţeles, măsura este un echilibru între elemente sau tendinţe diferite, uneori chiar extreme. Simţul măsurii constă atunci în păstrarea echilibrului, dacă el există. Este contraproductiv să intervii într-un echilibru existent. Numai dacă este static (leneş, dacă nu cumva „mort”) el trebuie stimulat, apelând, după împrejurări, la „zahăr” sau la „bici”, adică la recompensă sau la sancţiune.

În acelaşi sens, dezechilibrul trebuie echilibrat. Iarăşi în funcţie de împrejurări se vor folosi măsuri graduale sau radicale. Aici nu pot fi date reţete, decât poate „reţeta” lui Napoleon, care este echivalentă cu o         meta-strategie: generalul care pleacă la bătălie cu un plan bine stabilit, trebuie să ştie că va pierde bătălia. Este vorba, desigur, de un plan prestabilit şi, deci, prea stabil (echilibru „mort”), inflexibil.

Dar nu este suficient să păstrezi echilibrul existent sau să corectezi dezechilibrul, tot existent. Trebuie să mergi înainte cu „viteză raţională”, adică tot echilibrat.

De unde simţul măsurii („a lua măsuri”) în sens de iniţiativă; deci proiecte, decizii, hotărâri.

Ele trebuie să fie: mai degrabă puţine şi precise, decât multe şi vagi; neapărat realizabile, nu utopice; distribuite pe termenele clasice: scurte pentru că dau satisfacţia, medii pentru că orientează pozitiv şi previn riscurile, lungi pentru că întreţin aspiraţia. Proiectele trebuie să aibă caracter pozitiv, nu critic, să fie un „vot pentru”, nu un „vot contra”; cea mai bună critică fiind fapta.

Simţul măsurii este, în al treilea rând, simţul măsurării, al evaluării şi estimării; şi când este vorba de situaţii (fapte) şi când este vorba de oameni. A accepta „excepţia”, „nedreptatea” sau „favorul” este ruinător pentru lider, dacă nu în primul moment, atunci în al doilea, cel târziu în al treilea. Un şef nedrept nu mai este şef.

Ultimul simţ este sintetic:

5. Bunul-simţ

În simplitatea ei, expresia spune totul. Bunul-simţ este şi simţul cel bun, dar şi simţul binelui; chiar al Binelui cu B; care – cum se spune într-o zicătoare– încape în Lume oricât.

Există două axe de coordonate – le putem spune şi axe de coordonare – ale oricărei conduceri: raţionalitatea şi bunul-simţ.

Raţionalitatea („abscisa”) trebuie luată în înţelesul cel mai larg şi non-elitar. Chiar în înţelesul democratic al lui Descartes, care spunea despre raţiune că este „lucrul cel mai bine împărţit (partajat) în această lume”. În acest înţeles, este raţional atât un savant celebru, cât şi un paznic anonim.

Bunul-simţ trebuie luat în sensul cel mai adânc, coincident cu fiinţa umană a omului, cu omenia lui. În nucleul Bunului-simţ sunt depozitate, tăcut şi anonim, valorile fundamentale ale omului, de oricând şi de oriunde. Când am renunţat la omenia din noi, am renunţat chiar la noi înşine.

Corolar

Dar cele cinci simţuri fiind toate necesare, nu sunt şi suficiente. Sinteza lor vie într-o fiinţă vie poate da carisma. Liderul autentic este şi carismatic. El este convingător pentru că este convins. El este respectat şi ascultat – uneori şi iubit – pentru că atunci când acţionează, gândeşte sau vorbeşte, prin el se exprimă şi altceva decât el însuşi. În el şi prin el se exprimă întregul domeniu pe care îl conduce şi cu care s-a identificat subiectiv de la bun început.

Extras din volumul Constructe apărut la Editura Sinapsa în anul 2000, ediţia a doua fiind în curs de apariţie.