Lideri vs. politruci în vremea COVID-19

Lumea întreagă e la răscruce, iar România nu face excepţie. Schimbările radicale de paradigmă se întâmplă în toate domeniile: sănătate, economie, educaţie, politică.

Da, şi în politică, pentru că vremea politrucilor şi a impostorilor a apus. În faţa unui inamic pe cale să îngenuncheze o lume întreagă nu mai ţin nici părerismele ieftine, nici urletele fără fond. A trecut vremea politrucilor.

Vremurile actuale cer lideri. Oameni de stat care se ridică deasupra temerilor de moment, profesionişti capabili să găsească cele mai bune soluţii pentru a salva vieţi. Oameni care conduc prin exemplu, îşi suflecă mânecile şi merg acolo unde este nevoie de ei, cu acelaşi curaj cu care înaintaşii noştri au mers pe câmpul de luptă, dar pregătiţi pentru alt gen de bătălii. Asumarea răspunderii, într-un moment de o asemenea gravitate, este o datorie nenegociabilă pentru orice lider autentic. 

Miza este supremă. Parafrazând o vorbă înţeleaptă din Talmud, a salva o viaţă înseamnă a salva o naţiune şi chiar lumea întreagă. 

În fiecare zi mă uit revoltat, dar şi cu oarecare compasiune, la cei care nu înţeleg această nouă realitate, apelând cu disperare la aceleaşi tehnici obosite de manipulare, de care lumea este sătulă, cu atât mai mult în aceste clipe. Bieţi politruci care, în faţa unei crize de asemenea proporţii, aleg să răspândească panică, ştiri false, idei greşite, teorii apocaliptice. Fără să înţeleagă, probabil, că toate acestea sunt doar un zgomot surd de fundal pe care prea puţini îl mai aud, din cauza furtunii. 

De pildă în aceste zile de (auto)izolare, nenumăraţi români se găsesc asaltaţi pe Youtube şi alte reţele de reclamele false ale unui anumit partid politic, cu declaraţii pompoase, redate pe un ton grav, fără nicio legătură cu realitatea. Alţi colegi de scenă publică îşi varsă nervii direct pe Facebook, stârnind panică la schimb cu posibile (viitoare) voturi. Se ştie că frica e cel mai puternic levier electoral, dar au uitat un lucru de bază: nu suntem în campanie electorală (şi probabil nu vom fi pentru o bună perioadă de-acum încolo). 

Politrucii sunt uşor de recunoscut. Nu vin cu soluţii, pentru că nu le stăpânesc. Nu oferă nimic nou, pentru că nu au ce să ofere. Înfierează însă cu mânie proletară toate eforturile celor care se străduiesc de dimineaţa până noaptea să gestioneze o criză fără precedent în istoria recentă. Poate aceştia mai fac şi greşeli, desigur, pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut, dar cel puţin sunt dispuşi să asculte şi să îndrepte lucrurile. Dar pentru politruci nu contează asta. Cum nu contează nici rezultatele şi nici în cifre nu cred. 

Mai trist este că mulţi dintre ei se cred mari oameni politici. Au avut chiar guvernarea pe mână şi au lăsat în urma lor doar mizerie ascunsă sub preş, de tipul stocurilor de materiale vitale pe zero (România a trebuit să-şi refacă stocurile pentru lupta cu pandemia de coronavirus, probabil o nouă premieră mondială pentru ţara noastră). Au învăţat doar să aştepte la cotitură momente pe care să le exploateze la maxim, doar ca să câştige puncte electorale. 

Unii dintre aceştia şi-au cusut cu oarecare talent de umeri false mantii de salvatori mesianici, în timp ce se urcau abil pe diverse valuri de emoţie din societate. Doar că salvatorii adevăraţi pun şi umărul la treabă, îşi asumă riscuri, fac lucruri pentru semenii lor. Sunt momente şi situaţii în care calculele meschine pe scoruri electorale chiar nu mai contează pentru nimeni. Sau nu ar trebui să conteze. Iar acesta este un astfel de moment.

Nu am niciun dubiu că toate aceste fade personaje vor pica rapid testul istoriei care se scrie acum, rămânând în faţa românilor drept ceea ce sunt: forme fără fond, impostori avizi după putere, dar prea laşi pentru a intra în arenă atunci când ţara e la ananghie. 

Cu toate acestea, îi rog să se oprească. Pentru binele oamenilor pe care pretind că îi slujesc, pentru a nu mai irosi timp şi resurse, pentru a nu mai intoxica cu fake news şi postări alarmiste fără niciun fundament. Pentru a fi cinstiţi, dacă le pasă. Şi, mai presus decât orice altceva, pentru a (re)da românilor încrederea de care avem atâta nevoie pentru a răzbi în această luptă. 

Politica, aşa cum mulţi au făcut-o până acum, nu mai există. Iar politicienii se împart, mai clar ca oricând, în două categorii: cei care fac şi cei care aşteaptă să facă alţii. Astăzi, mâine, în lunile grele ce vor urma, vor conta prea puţin partidele, culorile electorale, manualele de branding sau lecţiile de PR din cărţi sau de la consultanţi străini plătiţi cu bani grei din subvenţiile de la buget. Contează faptele şi vieţile oamenilor. 

Şi după ce se opresc, chiar şi pentru câteva minute, îi provoc pe toţi aceşti atotştiutori, care fluieră în permanenţă din tribune, să coboare în arenă. Aici unde e praful gros şi mocirla adâncă, dar ca să facem curăţenie e nevoie de toţi oamenii buni. Poarta e larg deschisă, iar oricine vrea şi poate să ajute este primit cu braţele deschise. Şi s-a văzut asta în ultimele săptămâni, când instituţii ale statului, mediul privat, societatea civilă şi toţi cei care au înţeles că nu e timp de pierdut şi-au pus la bătaie creierele, resursele şi timpul. Împreună. Fără orgolii, fără pretenţii, fără ifose. 

Istoria ne învaţă multe, dacă suntem dispuşi să ascultăm şi dacă avem capacitatea să înţelegem. Zilele trecute, de pildă, mi-a transmis un prieten un articol excepţional despre Marc Aureliu, ca lider în vremea ciumei antonine. Articolul poate fi citit aici în întregime, dar povestea este simplă: marele Marc Aureliu a condus Imperiul Roman prin exemplu personal, dând încredere oamenilor prin prezenţa sa în mijlocul lor şi prin acţiunile sale ferme. După 15 ani de luptă, a fost el însuşi răpus de epidemia din acele timpuri, rămânând celebre cuvintele sale: „De ce mă plângeţi şi nu vă gândiţi mai degrabă la ciumă şi la faptul că moartea este comună tuturor...”

Cercetând mai în amănunt acţiunile lui Marc Aureliu, am dat peste un articol din Historia, apărut pe 5 iulie 2016, sub semnătura Prof. Dr. Ionel-Claudiu Dumitrescu. M-am cutremurat citind ultimul paragraf din acest material de acum aproape trei ani: „Omul pare stăpânul planetei, dar agenţii patogeni scriu istoria după cum vor. Memoria nu este punctul forte al maselor şi fiinţele umanoide uită mereu de măsurile minimale de protecţie împotriva infecţiilor. Dezvoltarea contemporană a oraşelor şi intensificarea circulaţiei persoanelor pot duce oricând la o pandemie fără egal în trecut.” 

Din istorie putem să învăţăm nu doar ce avem de făcut acum, dar mai cu seamă cum putem (re)construi viitorul. Când zgomotul acestor vremuri se va fi domolit, când ultimele salve de tun vor saluta victoria inevitabilă a libertăţii şi creativităţii umane, când lumina va fi biruit din nou întunericul vom fi cu toţii mai puternici şi mai înţelepţi. Iar România va renaşte, cu oameni potriviţi la locul potrivit. Vom şti atunci cum să ne informăm corect şi vom distinge mai rapid adevărul de fake news. Vom vedea cine a fost lider autentic în arenă şi cine a fost doar un politruc în tribună. 

Acesta este adevărul: ,,Nu este criticul cel care contează, nu cel care stă pe margine şi care arată cu degetul la cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Meritul este al celui care se află în arenă; al celui care are faţa murdară de praf, sudoare şi sânge; al celui care se străduieşte neobosit; al celui care greşeşte şi ratează în mod repetat; al celui care cunoaşte entuziasmul şi devotamentul şi care se dăruieşte unei cauze care merită efortul; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaşte triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, eşuează dupa ce a îndrăznit ceva extraordinar; al omului care ştie că locul sau nu este alături de acele suflete slabe şi reci care nu vor cunoaşte niciodată nici victoria şi nici înfrângerea…” (Theodore Roosevelt)