Lecţie de politică la firul ierbii

Vineri seara, Gara de Nord. Un bărbat, singur cu valiza lui, aşteaptă, pe un peron aglomerat, trenul de Cluj. De acolo îşi ia drumul spre o ţară oarecare din Europa, unde munceşte de 15 ani de zile.

Mi-a spus că nu s-ar mai întoarce niciodată în România, dacă nu ar fi aici soţia şi copiii. Mi-a spus, cu lacrimi în ochi, că a fost alungat din ţara lui. Toată clasa politică l-a alungat, din clipa în care nu a fost capabilă să îi ofere şansa la o viaţă decentă în propria ţară. Nu îl mai interesează nimic. Nici politica, nici votul, nici semnăturile. Biletul său spre o viaţă decentă este doar dus. 

Aceasta este doar o poveste dintre miile pe care le-am întâlnit în ultimele săptămâni în stradă, acolo unde simţi cel mai bine pulsul românilor. La firul ierbii. 

După cum se ştie, toţi competitorii politici derulează în prezent campania de strângere de semnături pentru susţinerea candidaţilor la alegerile prezidenţiale. Unii mai mult, alţii mai puţin. Eu încă mă întreb unde este PSD-ul, pentru că încă n-am văzut acţiuni de strângere de semnături în stradă. Şi i-aş întreba, pe doamna Viorica Dăncilă şi pe colegii dânsei: vă e cumva ruşine să daţi ochi cu românii? Ar trebui să vă fie.

În ceea ce mă priveşte, am participat, împreună cu colegii mei de la PNL Sector 1, la activităţi de informare şi strângere de semnături pentru candidatura Preşedintelui Klaus Iohannis. Zi de zi. Şi a fost, de departe, cel mai bun exerciţiu de politică reală. 

Am fost deseori întrebaţi de ce facem asta în fiecare zi. Unii ne-au luat în râs, ne-au întrebat cu cât suntem plătiţi sau ne-au spus că facem o munca inutilă. Şi mai mulţi ne-au primit cu bucurie, ne-au încurajat, au semnat şi au stat de vorbă cu noi. Dincolo de toate aceste reacţii, aceste săptămâni au fost, pentru fiecare dintre noi, o lecţie foarte importantă. 

La sfârşitul zilei, politica nu este despre funcţii, agende personale şi scaune călduţe. Politica, cea bine făcută, bazată pe etică şi valori, este despre oameni, nevoile lor şi despre cum putem noi, cei care le cerem votul, să-i slujim mai bine. Politica, pentru că fără ea nu se poate creşte o ţară, este despre cetăţeni, nu despre politicieni. Sau aşa ar trebui să fie.

Din păcate, însă, am simţit zilele acestea în strada destui oameni cărora nu le mai pasă de politică. Oameni care ne întorceau spatele doar când auzeau primele cuvinte, fără să aibă legătură cu partidul sau candidatul pentru care strângeam semnături. Destui ne-au spus că nu îi interesează absolut deloc, oricât de mult încercam să le explicăm că este mai degrabă un gest civic, nu unul politic.

Am întâlnit oameni care nici măcar nu se oboseau să ne dea un refuz politicos, ci doar ne priveau cu dezgust şi ne răspundeau cel mult onomatopeic: „meaaaaaaah”, „neaaaaaaaaaaah”, „huooooooooo”, „eeeeeeeeeee”. Mi-am adus aminte de reacţiile întâlnite în zilele friguroase de la Neamţ, unde am candidat ca independent la parlamentarele din 2016. 

Vinovaţi pentru această stare sunt cei care ne-au condus, cu precădere în ultimii trei ani, când România a atins culmea incompetenţei şi neruşinării la vârf. Circul de pe scena politică, dezamăgirile repetate, promisiunile nerespectate, haosul în care a ajuns România la 30 de ani de la Revoluţie - toate acestea sunt cauzele acestor reacţii pe care le primim, astăzi, pe teren. 

Este paradoxal, dacă stăm să ne gândim la prezenta record la vot de la europarlamentare. Dar nu este deloc greu de explicat. Suntem datori fiecărui cetăţean să completăm discursul politic, adesea agresiv şi prea plin de ură, cu soluţii concrete, ancorate în realitate şi în nevoile fiecăruia. 

Astăzi, mai mult ca oricând, este cel mai bun moment să schimbăm radical paradigma şi să fim oameni politici implicaţi în societate, în comunitate. Să spargem zidul care s-a ridicat între clasa politică şi cetăţeni, să punem semnul de egalitate între activismul civic şi cel politic. Aceasta e misiunea pe care ne-am asumat-o în PNL şi fără de care România nu se va face bine. 

Şi, ca să închei într-un ton optimist, vă las cu o alta poveste. Am întâlnit zilele trecute, în zona Piaţa Romană, un tânăr pe care n-am să-l uit prea curând. L-am văzut de departe, fugea înspre mine. Iniţial am crezut că aleargă după autobuzul 300. S-a oprit lângă mine şi colegii mei cu un zâmbet larg şi ne-a zis dintr-o răsuflare: „vreau şi eu să semnez”. La final, mi-a spus că în noiembrie va vota pentru prima dată la alegeri pentru că dacă nu ne implicăm nimic nu se va schimba în bine. Un gest normal, de bun simţ civic, într-o Românie care a devenit anormală. 

Din astfel de întâmplări ne-am luat energie cât pentru toate expresiile, dureroase şi reale, de pasivitate, de cinism, de renunţare. „Speranţa este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun”, spunea genialul Petru Creţia. Alegem să sperăm şi să luptăm. 

Acesta este visul şi pentru acest vis suntem zi de zi la firul ierbii: să facem din România o ţară din care nimeni să nu mai plece şi în care toţi cei plecaţi să se întoarcă. Pentru asta e nevoie să recâştigăm speranţele şi încrederea românilor. Om cu om, stradă cu stradă, sat cu sat, oraş cu oraş. Aşa va renaşte o ţară.