Acesta este numele în arabă al insulei Lampedusa, în extremitatea continentului european, aflată sub asediul emigranţilor din 2011 până în prezent. Autorul a încercat să descifreze de unde vine tentaţia emigranţilor din nordul Africii pentru această insulă şi de ce Italia nu poate gestiona criza refugiaţilor.

De ce emigrează nord-africanii pe Lampedusa

În timpul dictaturii colonelului Gaddafi, cei care doreau să vină în Europa, provenind din Libia, dar şi din alte ţări precum Somalia sau Eritreea care preferă acum ruta libiană, erau opriţi înainte să poată pleca din porturile libiene. Dictatura colonelului avea o evidenţă strictă a reţelelor de traficanţi, îi aresta şi le confisca banii primiţi de la cei care visau la statutul de refugiat în Europa. Uneori, Gaddafi arăta italienilor cine este stăpânul acestei părţi a Mării Mediterane şi mai lansa câteva proiectile în direcţia Lampedusa.

Italia a oferit sprijin regimului de la Tripoli pentru combaterea imigraţiei clandestine, printr-un acord semnat de Berlusconi cu Gaddafi prin care italienii ofereau bani în acest scop, relaţiile de bună prietenie între cei doi lideri fiind de notorietate. Mult timp, Italia a negat acest acord. În acest moment se pare că guvernul Renzi, deşi a blamat acordul semnat de Berlusconi, ar vrea să-l reia dar nu găseşte parteneri de dialog, iar unele voci cred chiar că acest acord este deja în vigoare dar nu este recunoscut de guvernul de la Roma. Problema este că Renzi nu are cu cine să vorbească. În Libia are loc un război civil, diverse facţiuni îşi dispută puterea, iar Statul Islamic controlează importante porţiuni din teritoriu.

Nici prim - ministrul italian şi nici instituţiile UE nu au cu cine să trateze problema reţelelor de migraţie ilegală. Simpla patrulare a navelor italiene la frontiera maritimă aflată la sud de Lampedusa nu este o soluţie.

Traficanţii de persoane încarcă pe coasta libiană emigranţi peste limita admisă a ambarcaţiunilor, iar când acestea se scufundă călătorii cer ajutorul pazei de coastă italiene. De când s-a instaurat haosul în Libia, mii de persoane din Somalia, Eritreea şi Libia au parcurs această rută. Dintre aceştia, au decedat aproape un sfert. Problema era cunoscută dar anul acesta în aprilie moartea a peste 700 de persoane în aceeaşi zi în largul coastei italiene a făcut ca problema să fie discutată la nivel european.

În total, între 1988 şi 2013 au decedat în largul Mării Mediterane, din Gibraltar până în largul coastelor Turciei, dorind să ajungă în Europa, 19372 de persoane. Populaţia unui potenţial oraş de mici dimensiuni din Europa a fost decimată aşadar fără ca să existe măsuri eficiente în vederea salvării de vieţi omeneşti.

Italienii, depăşiţi de situaţie

Davide Camarrone arată în cartea sa că autorităţile italiene nu au fost şi nu sunt pregătite pentru a face faţă afluxului de emigranţi. În februarie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul Hirsi Jamaa şi alţii c. Italiei, concluziona că autorităţile italiene nu îi pot transporta pe oamenii salvaţi pe mare în ţările de unde au plecat, deoarece aceştia riscă violări ale drepturilor omului în aceste ţări. Potrivit standardelor europene, emigranţii clandestini nu pot nici să se întoarcă în Libia dar nici să li se ofere statutul de refugiaţi, statut rezervat celor puţini care pot dovedi că au suferit violări ale drepturilor omului. Nu pot fi nici abandonaţi pe mare, nici returnaţi în nordul Africii, nici primiţi în UE. Autorităţile italiene nu pot găsi soluţii pentru a ieşi din această dilemă. Soluţia temporară a fost înfiinţarea aşa - numitelor CPSA (Centro di Primo Soccorso e Accoglienza). Singurul centru de acest gen din Lampedusa nu poate găzdui mai mult de 500 de emigranţi. Constant însă numărul emigranţilor pe insulă este în jur de 7000. Ce se întâmplă cu diferenţa dintre cei găzduiţi în interiorul centrului şi numărul total ? Sunt persoane care ajung în Sicilia, apoi în Italia continentală şi încearcă apoi să treacă în Franţa sau Austria, prin Ventimiglia sau Bolzano. Autorităţile franceze şi austriece nu îi lasă să treacă mai departe, suspendând de facto acordurile Schengen pentru transporturile rutiere sau feroviare din Italia. Televiziunea italiană arăta recent gara din Bolzano : mii de refugiaţi eritreeni şi somalezi, aşteptând să poată trece în Austria, organizaţii umanitare care oferă hrană şi cazare, ai căror reprezentanţi declară că sunt total depăşiţi. O localitate aflată în munţi, în care au trăit de secole doar austrieci şi italieni, supusă unui asalt cu totul neaşteptat. Dacă nu se vor găsi soluţii, Ventimiglia şi Bolzano vor arăta în curând precum Lampedusa : un no-man’s-land, în care autorităţile nu pot face nimic în faţa valului de emigranţi - nici să-i întoarcă, nici să-i integreze.

Europa se află în faţa celei mai grave crize umanitare de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu există pentru moment soluţii care să poată avea impact semnificativ. A suplimenta finanţarea pentru Italia, în vederea creşterii capacităţii de cazare temporară, este un efort sortit eşecului: fondurile UE dispar în Sicilia şi Lampedusa datorită corupţiei generalizate. A investi bani mai mulţi în misiunile de patrulare în Marea Mediteană este la fel de inutil : mai multe nave înseamnă mai mulţi emigranţi sau, mai exact, mai multe persoane transportate de pe bărcuţe în derivă în interiorul graniţelor UE unde pot circula liber. A patrula porturile libiene şi a acţiona împotriva reţelelor de traficanţi este o soluţie. Deocamdată, o ea nu este avută în vedere decât teoretic. Ar însemna ca Europa să declare război Statului Islamic pe un teritoriu controlat în mare parte de această grupare. Reacţiile militanţilor islamişti adepţi ai Statului Islamic pe teritoriul Europei ar fi greu de anticipat şi la Bruxelles nimeni nu vrea să-şi asume acest risc.

Criza umanitară se va amplifica atunci când Statul Islamic va domina total reţelelele de traficanţi din nordul Africii. În acel moment, sute de mii de persoane vor fi îndemnate şi încurajate efectiv să plece în direcţia Europei, pentru a obţine banii pe gruparea islamistă are nevoie cu orice preţ.

Recunoscând implicit că nu are instrumente pentru gestionarea acestei crize, Uniunea Europeană a încercat o soluţie temporară : dacă nu pot fi opriţi emigranţii, măcar să fie alocaţi fiecărui stat în parte, pentru ca Italia să nu poarte singură povara acestora. S-au stabilit şi cote pentru fiecare stat şi s-a precizat că acceptarea lor nu poate fi făcută decât pe baze voluntare. Aceasta datorită faptului că migraţia nu este o politică comună, ci doar un domeniu în care UE sprijină statele membre. Ar fi fost nevoie de mai mult curaj, în sensul de a modifica tratatele pentru a transforma politica migraţiei într-o politică partajată între UE şi statele membre dar Comisia Europeană s-a temut că printr-o astfel de propunere va genera reacţii adverse foarte virulente. Chiar şi fără o astfel de propunere, reacţia a fost pe măsură. Ungaria a declarat că nu acceptă nicio cotă şi la reuniunea Consiliului European din 25 - 26 iunie a obţinut exceptarea de la regulă. Alte state, precum România sau Bulgaria, s-au mulţumit să se plângă de faptul că nu au bani pentru a prelua emigranţi, fără a se exprima pe fondul problemei. Cum România şi-a susţinut poziţia oscilând între a afirma nevoia de solidaritate între statele membre UE şi lipsa banilor, doar Bulgariei i s-a oferit exceptarea de la obligaţia preluării de emigranţi. În afară de Bulgaria şi Ungaria, toate celelalte state membre UE au acceptat sistemul cotelor voluntare. Ceea ce nu înseamnă că vor şi anunţa asemenea cote şi vor prelua în consecinţă emigranţi.

Solidaritatea este un principiu al construcţiei europene, dar nu se poate cere solidaritate deplină şi necondiţionată cu state precum Italia sau Grecia care primesc bani de la UE pentru a gestiona problema migraţiei, iar aceşti bani alimentează de fapt în mare parte structuri de putere corupte locale. Nici nu se poate accepta însă lipsa totală a solidarităţii pentru că Italia cel puţin a făcut toate eforturile pentru a salva vieţile omeneşti în Marea Mediterană (spre deosebire de Malta care, atunci când o ambarcaţiune cu emigranţi se îndeaptă înspre marea sa teritorială, alertează autorităţile italiene, reuşind astfel să nu preia pasagerii acestora - iar paradoxul face ca Malta să nu fi fost condamnată la CEDO, iar Italia să fi fost, datorită unei aplicări mecaniciste a instrumentelor de drepturile omului).

Soluţia este a aplica un alt principiu al construcţiei europene, afirmat de Părinţii Fondatori dar ignorat în mare parte astăzi : a pune persoana în centrul oricărei formă de politică. Cum şi unde sunt afirmate mai bine drepturile persoanelor care doresc să emigreze ? În ţările lor de origine sau în Europa ? Răspunsul nu poate fi decât diferenţiat. Persoanelor cărora li se neagă demnitatea umană trebuie să li se acorde asistenţă şi azil de misiunile diplomatice ale statelor membre UE în statele de origine. Desigur, este greu ca aceste misiuni să funcţioneze în contextul unor state eşuate, în mijlocul anarhiei generalizate, funcţionarii acestora fiind primii în vizorul traficanţilor de persoane. Merită însă încercat. Persoanele care nu pot dovedi că sunt victime ale războiului civil trebuie încurajate să rămână, oferindu-li-se posibilitatea unor cursuri de formare profesională. În general, soluţia este reconstrucţia unor state care se confruntă cu războaie civile, foamete şi şomaj, prin valorificarea potenţialului creativ al fiecărei persoane. Desigur, această soluţie este mai greu de aplicat dar nu este imposibilă. Pentru o asemenea soluţie ar trebui să existe într-adevăr solidaritatea tuturor statelor membre UE. Alternativa este ca din ce în ce mai multe teritorii din Europa să semene cu insula Lampedusa : tărâm al făgăduinţei transformat în loc al anarhiei.