La Primăria Bucureştiului, nimic nu e gata până nu e gata

Un recent sejur de câteva zile în Capitala României mi-a reamintit adevărul că nu e deloc simplu şi nicidecum comod să fii bucureştean. Să îţi duci viaţa de zi cu zi într-un oraş aproape sufocat de o circulaţie anapoda, devenită cvasi-imposibilă. Aceasta fiind doar una dintre relele vieţii zilnice în marea metropolă.

Însă nu înşirarea, inventarierea inconvenientelor curente ale vieţii de zi cu zi în fostul mic Paris, mai pronunţate decât în alte oraşe mari ale României, un fost mic Paris despre care odinioară au scris superbe pagini Paul Morand, Gregor von Rezzori, Olivia Manning ( mă bucur să pot semnala faptul că reeditarea Trilogiei sale e în curs la editura Nemira) – şi îi amintesc aici doar pe câţiva dintre scriitorii străini care au admirat Bucureştiul- face obiectul editorialului de azi. Ci apropierea datei de 5 iunie. Ziua când, asemenea celorlaltor locuitori cu drept de vot ai României, bucureştenii urmează să se prezinte la vot spre a-i alege pe consilieri de sectoare şi pe cei municipali, dar şi pe primarii de sectoare şi primarul general.

Nu aş fi chiar atât de categoric- aş fi chiar incorect dacă aş spune şi susţine asta, încât să scriu că bucureştenii nu ar avea cu desăvârşire de unde alege. Sunt câteva sectoare ale Capitalei care au, totuşi, şansa unor candidaţi care, pentru moment în vorbă, în viitor e de sperat că şi în faptă, merită încrederea alegătorilor. Aşa cum e dl. Ovidiu Raeţchi de la PNL, candidat la primăria Sectorului 5. La nivelul multor sectoare, de altfel, se anticipează masive schimbări de personal la vârf, determinate nu atât de scăderea drastică în popularitate a celor ce au deţinut până acum fotoliile de primar, ci de problemele cu justiţia ale vechilor titulari.

Mai complicate par lucrurile la Primăria Generală. Acolo unde lupta se dă, cel puţin aşa arată lucrurile în momentul de faţă, între candidatul PSD, d-na Gabriela Vrânceanu-Firea, şi cel al PNL, dl. Ludovic Orban. Spun asta fiindcă nu cred că fostul preşedinte Traian Băsescu îşi va risca şi bruma de imagine ce i-a mai rămas aruncându-se într-o luptă unde, conform sondajelor disponibile azi, are şanse mici de reuşită, iar istoria din anul 2000 şi 2004 nu e obligatoriu să se repete aidoma. Tot la fel cum nu cred că independenţii ar avea vreo şansă.

Sondajele mai sus amintite o indică drept favorită pe candidata PSD. Fostă jurnalistă, fostă purtătoare de cuvânt a guvernului Mugur Isărescu, revenită în presă la trustul Intact, loc unde a fost titulara unei emisiuni care din incisivă a derapat în irespirabilă, cu succes minim şi eşecuri mari cât casa în managerizarea unor publicaţii cu conţinut economic, Gabriela Vrânceanu-Firea a avut inspiraţia ca, atunci când a intrat în politică, să opteze nu pentru PC-ul felixian, ci pentru PSD. Unde, ajutată de o retorică susţinută, dar şi de consistenta avere a celui mai recent soţ, d-na Firea a făcut o miraculoasă carieră. Trecând cu dezinvoltură, fără probleme, fără suspine şi fără regrete din barca lui Victor Ponta în aceea a lui Liviu Dragnea. Ajutată probabil de detaliul că şi unul, şi celălalt au avut şi au şi pe mai departe mari probleme cu justiţia. Totul în specificul mai marilor PSD, de azi, de ieri, dintotdeauna.   

Prezentă seară de seară în studiourile televiziunilor de orice fel, şi prietene, şi neprietene, neobosită în lupta cu gura, mereu cu zâmbetul pe buze, tupeistă, uneori chiar obraznică, oricum conştientă, ba chiar mai mult, de importanţa misiunii ei pe Terra, doamna Gabriela Vrânceanu-Firea ar putea să îşi menţină avantajul şi să le facă cea mai mare şi mai neplăcută surpriză liberalilor. Care, dacă pierd Primăria Bucureştilor, pot să fie cum nu se poate mai siguri că vor pierde şi alegerile legislative din toamnă. Şansele doamnei Firea ar putea fi diminuate într-o oarecare măsură dacă se vor intensifica şi confirma zvonurile referitoare la o presupusă ţinere la secret a tezei sale de doctorat despre care aflăm că ar fi fost susţinută la ASE. O ţinere la secret ce s-ar explica tot printr-un specific pesedist.

Marele PNL a făcut iniţial greşeala de a merge pe mâna preşedintelui Klaus Iohannis, acceptându-l drept candidat pe tovarăşul de plimbări romantice prin Bucureşti al acestuia, medicul posesor de o fabuloasă avere pe nume Cristian Buşoi. Înlocuit mai apoi, fără prea multă reflecţie, cu dl. Ludovic Orban. Un fel de Traian Băsescu infinit mai palid. Mult mai puţin viclean, chiar dacă la fel de frust. Fost viceprimar al Capitalei, din nefericire fără prea mari realizări, fost episodic şi fără istoric ministru al Transporturilor, rapsod popular, gurist şi ghitarist pe la chermeze de partid, profesionist al strigăturii electorale, dl. Orban, ca şi partidul însuşi, nu mai poate conta nici măcar în vis pe sprijinul prezidenţial. Pentru simplul motiv că popularitatea d-lui Iohannis se află în cădere liberă.

Mă tem că dl. Orban are, într-adevăr, vechime în PNL, în schimb nu prea are popularitate nici printre alegătorii simpli, nici în rândul activului de partid. Iar, după câte observ, mai-marii PNL nu se omoară din cale afară cu firea să îl sprijine. Peneliştii de frunte fiind, în vremea din urmă, parcă mai interesaţi, mai mobilizaţi, să o susţină pe d-na  Oana ( că Ionica sună prea ca la ţară şi nici gust de Covalact nu are) Stănciulescu pentru nemeritatul loc în Consiliul de Administraţie al TVR. O afacere pe cale să se transforme în scandal diplomatic, dacă ţinem seama de protestul public al Ambasadei Statului Israel la Bucureşti. Ori să îl vadă pe analfabetul George Orbean, pupilul vicepremierului Vasile Dîncu, şef al TVR. Indiciu clar al absenţei unei autentice liste de priorităţi, dar mai cu seamă de viziune politică a neinspiratei, prost calificatei conduceri bicefale a partidului.

Dacă ai curiozitatea să arunci o privire, oricât de superficială, pe pagina de persoană publică a doamnei Alina Gorghiu vezi cât de ruptă de realitate e co-preşedinta PNL. O rupere de realitate ce explică multe aspecte din neimplicarea evidentă a „marelui partid”, condus de pitici politici precum Gorghiu şi Blaga în campania lui Ludovic Orban.

Dar, fireşte, până în iunie mai e ceva vreme. Şi de fiecare dată, mai cu seamă atunci când e vorba despre politică şi electorale, nu e deloc rău să ţinem cont de zicala americană potrivit căreia „nimic nu e gata până nu e gata”