O primă constatare: a dispărut orice cadru formal, instituţional sau asumat colectiv, menit să includă anumite limite, criterii de diferenţiere, obstacole pentru iniţiative şi comportamente toxice la cele mai diverse niveluri.

Parlamentul ocupă desigur un loc de frunte. Principalele partide se întrec în inepţii. La Guvern, intrecerea e fara egal. Preşedintele apare oarecum surprinzător, rostind vorbe de duh. Şi apoi dispare…

Prin contrast spre păguba  a cca. 4-6000 de indivizi certaţi cu legea, deja sau pe cale de a fi dovediţi şi trimişi să-şi reprezinte grupurile de interese la puscarie, să scrie “cărţi de bucate” despre cum, să haleşti avuţia naţională pe şest,  Justiţia, în principal DNA, continuă să-şi facă treaba. De la caz la caz, pas cu pas, lovind adesea la ţintă. Aproape că pare de necrezut! Totuşi se întâmplă.

Aceasta a devenit de fapt şi miza principală a jocului politic intern. Cât mai funcţionează justiţia, cât mai duce la capăt dosare grele, cât din piaţa infracţională profundă şi tumultuoasă instalată în ultimele decenii în România va fi pusă în pericol?  Erodată, falimentată, scoasă din poziţia de factor dominant al realităţii.

Revenind la temele intervalului, s-ar părea că traversăm un moment de răspântie: “Cazul Ponta”, dincolo de kitsch, telenovelă şi manea, a pus pe tabla de şah piesele de bază. Întrebarea e: remiză sau mat?!

Iată de ce, devine tot mai important pentru o analiză lucidă, calificată şi responsabilă să evalueze prezentul critic ţintind însă dinamica de ansamblu, să identifice chestiunile semnificative ale viitorului posibil, aproape sigur.

Dacă România de azi este o lume pe cale de dispariţie, ceea ce s-a petrecut în aceşti ani, trecuţi şi viitori, descrie drumul. Există o “logică” a dispariţiei treptate. Pe nesimţite. Prin nesimţire. Cu ameninţări difuze. Într-o puternică fragmentare. O tot mai sumară, efemeră şi adesea marcată de ostilitate, raportare reciprocă.

De aici, tocmai relevanţa crizelor, scandalurilor, prăbuşirilor. Într-o lume incoerentă, păguboasă şi lăsată în voia sorţii, astfel de momente “ trepidante” destramă spoiala de pe pereţii publici, scot din joc vechile trucuri, chiar si micile drame ,singurele care funcţionează, sunt percepute, atrag atenţia. De fapt toate la un loc, vesti bune si vasti proaste, exprima acelasi mod de a fi,  sunt sterile, doar irosesc energie, bunuri, risipesc oportunităţi tot mai rare, mai fragile şi efemere pentru dezvoltări pozitive.

Jucătorii acestei tragi-comedii sunt pe măsura împrejurărilor. Ei apar, parvin, se înfig în structuri de stat din cele mai influente, ies la atac, uneori înving alţi neisprăviţi şi ca urmare sunt preamăriţi, tocmai pentru că se potrivesc ca peştele în apă -apă devenită deja băltoaca- a acestei lumi aflate în destrămare.

Datori vânduţi unui destin infect, dau la rândul lor, apa la moară, unor tendinţe  oarecum noi, puternic instalate în cele mai variate domenii. O moară care macină deplin şi definitiv tot ce mai rămăsese nediluat, risipit, uitat din “România eternă”: istorie, tradiţii, cultură, natură, terenuri arabile, păduri, petrol, bun simţ, hărnicie, solidaritate, smerenie…Da, par cuvinte mari. Prea mari pentru cât de mici am ajuns să fim sub găştile care se succed cu tenacitate şi cinism la cârma ţării.

Şi totuşi, lumea românească, nu este lipsită de oameni de calitate. Instruiţi, angajaţi în proiecte cu ţinte şi desfăşurări semnificative. Uneori remarcabile. Remarcabile unde?! Afară, în alte lumi, pe alte meleaguri.

Deci astfel de atitudini, abordări, înfăptuiri nu sunt nici imposibile, nici aberante în lumea în care vieţuim. Există însă câteva condiţionări negative. Astfel de experienţe sunt izolate. Sunt ignorate. Nu fac obiectul interesului public, al interesului comun, al interesului publicităţii mediatice. Nu fac “rating”.

S-a creat o dependenţă colectivă la nivelul percepţiei, trăirii comune pentru senzaţional, scandalos, catastrofal, frivol. Fără scăpare, fără siguranţa, fără ieşire…

Apoi, există ceva, neclar, nedesluşit, care îi tinte departe unii de alţii pe aceşti oameni “realizaţi”, toleranţi, harnici, oneşti profesionişti. Se văd între ei, schimbă două vorbe, dar manifestă o reţinere în a se asocia, a coopera. A face front comun”.

Fie în raport cu stări critice, fie în solidaritate şi complementaritate în proiecte care ar putea contura un restart. O alternativă la marasmul actual.

Ce lipseşte?!

Cel mai simplu răspuns ar fi, liderii!  Lideri căzuţi din cer?!  Veniţi din afară?... Oare de ce, lumea românească actuală nu generează lideri autentici? Cu viziune, capacitate de mobilizare publică şi curaj?  Dedicati unor proiecte de inters public, menite sa duca Romania pe calea cea buna. Nu-i găsim în poziţii cheie!

Doar haimanale, parveniţi mediocri, puşi pe furat sau pe aranjamente potrivite  să evite legea, cu preocuparea permanentă de a dobândi foloase necuvenite.

Impasul public actual – “criza Ponta” – nu este decât un episod pe cât ce banal, pe atât de “fatal”, într-un context în care, pe mai multe planuri s-au atins deja, praguri critice.

La nivel instituţional s-a acumulat un deficit de integritate, profesionalism şi angajare care goleşte de conţinut, de valoare şi performanţă efectivă tot ce s-ar putea numi “stat de drept”, democraţie, pluralism, transparenţă…

Vorbe goale! Vorbe goale ?!Dacă le rosteşti astăzi, în public, la TV, lumea se uită la tine, cu milă şi schimbă canalul…

Care sunt costurile unei astfel de evoluţii?! Multiple, deja vizibile cu ochiul liber - pentru cine deschide ochii…-,  plătite cu vârf şi îndesat.

Mai grav este că aceste costuri sunt doar semnele unui mecanism patologic, generat şi puternic instalat în viaţa de zi cu zi, în cele mai variate domenii!

Ele compun de fapt  “ realitatea” românească. Veniţi gramada , in imprejurari din cela mai contradictorii din  universul fictiv şi totalitar al comunismului prăbuşit acum 25 de ani, am  ajuns într-o lume, evident diferită, însă doar ca o altă variantă a drumului greşit. Rătăciţi în istorie, bine pregătiţi pentru a ieşi complet în decor.

Oare nu e clar?!