La cinematograf nu se moare, domnule Raed Arafat!

Moartea domnului Lăzărescu (scenă din film)

Poate că „Moartea domnului Lăzărescu‟ mai rulează la vreun cinema bucureştean, chiar dacă biletul de intrare se plăteşte. Deşi lansat în 2005, pelicula rămâne, din păcate, perfect actuală. Îl vom ruga pe Doctorul Arafat s-o revadă, dar nu ca simplu vizitator.

A trecut un an de la faimoasa controversă în jurul Legii Sănătăţii. Reforma s-a amânat. Traian Băsescu a fost suspendat ca ţap ispăşitor pentru toate nenorocirile din ţară. Domnul Raed Arafat a rămas şi apoi a promovat într-o importantă poziţie de decizie, îndeplinind şi rolul de Ministru pentru câteva luni. Îl felicităm pentru decenţa stilistică a tuturor intervenţiilor domniei sale de până acum.

Recent, Dr Arafat ne-a asigurat că nu vor fi impuse taxe pentru vizitatorii din spitale. Când păşeşti pragul unei clinici „nu intri nici la cinematograf, nici la teatru‟. Nu acelaşi lucru îl spun vizitatorii unor pacienţi din Viena, care pot uneori să compare o clinică medicală cu un hotel de cinci stele (servicii, igienă, condiţii de tratament şi recuperare, etc). Pentru asemenea performanţe, cineva tot plăteşte.

Vom aprecia totuşi mărinimia Guvernului Ponta, care ne scuteşte de o taxă suplimentară. Totuşi, nici la cinematograf, nici la teatru nu se moare cu adevărat pe capete. În spitalele româneşti, însă, mulţi dintre vizitatori ştiu bine că îşi conduc rudele sau prietenii pe ultimul drum. Spitalul nu trebuie confundat cu cinematograful, poate nici cu hotelul, dar nici cu anticamera unui cimitir.

Să privim totuşi spre fondul problemei.

Are astăzi România mai puţini pacienţi înghesuiţi în spitale? Se alocă resursele altfel decât discreţionar, printr-un arbitrariu politic? A crescut calitatea serviciilor medicale în percepţia omului de rând? Este pacientul liber să-şi aleagă casa de sănătate şi contribuţia personală la asigurări? A scăzut mortalitatea infantilă? Pleacă mai puţini medici din ţară? Iată nelinişti greu de ocolit într-o discuţie cu guvernanţii noştri în materie de sănătate publică.

În România mor anual 60,000 de oameni din pricina hemoragiei banului public din Sănătate. În 2008, mai mulţi specialişti recunoscuţi au redactat un raport-diagnostic, arătînd că, la fiecare 12 luni, populaţia oraşului Slobozia dispare prin coridoarele spitalelor noastre din raţiuni care exclud incidentele de malpraxis.

Douăzeci de ani au ucis mai mulţi pacienţi decât soldaţi români seceraţi de gloanţe în al doilea Război Mondial. Acest tablou macabru nu trezeşte nici 1% din reacţiile provocate de moartea unui regizor. Cu toate acestea, sub privirile neputincioase ale medicilor, zeci de mii de oameni se sting cu zile, deşi putea aduce plus-valoare societăţii noastre - bunici care s-ar fi putut îngriji de nepoţi, profesori universitari care ar fi putut împărtăşi tinerelor generaţii mai multă ştiinţă (după modelul lui Neagu Djuvara), adulţi care aveau de construit o familie, copiii decedaţi prematuri...

Ca orice român impresionat de performanţa managerială punctuală a Doctorului Arafat (povestea de succes numită SMURD), mă aşteptam ca prezenţa domniei sale în vârful sistemului să producă schimbări notabile sau, dacă nu, să provoace nişte dezbateri răsunătoare. Există întrebări grave la care milioane de români aşteaptă nişte răspunsuri clare.

• Care e diferenţa între contribuţia personală la bugetul public de sănătate şi un impozit sau o taxă impusă cu forţa de Stat?
• Prin ce decizii a combătut oare Ministerul Sănătăţii, în ultimul an măcar, politicile de monopol ale Casei Naţionale de Asigurări?
• Ce legi încurajează apariţia competiţiei între spitale, între medici, între firmele de asigurări şi poate chiar între pacienţi?
• Ce face Ministerul Sănătăţii pentru oprirea jafului din banul public - mă refer aici la acele uriaşe cheltuieli nejustificate, dar cifrate la aproape un miliard de Euro, graţie unui sistem ostil aplicării oricăror standarde de cost (optimizat de piaţă), standarde de procedură (transparentă) ori standarde de calitate (ISO) în achiţiziţia unor produse medicale?
• Câţi manageri au fost demişi în urma cumpărării la supra-preţ a unor tehnologii sub-performante?
• De ce se amână introducerea coplăţii, în condiţiile în care oricum şpaga (plata informală, cum îi spun pedanţii) rezolvă problema lipsei de motivaţie a medicilor prost remuneraţi?
• Care sunt încercările reuşite de depolitizare a managementului în spitalele publice?
• Cum arată ierarhia spitalelor performante şi neperformante din ţară? Cine stabileşte criteriile de evaluare a serviciilor medicale oferite de Stat?
• Cum este combătută corupţia şi furtul din sistemul public de Sănătate?

Iată doar câteva din neliniştile şi preocupările oamenilor de bună-credinţă, animaţi cu adevărat de idealuri reformiste în domeniul Sănătăţii.

Mă aşteptam ca Doctorul Arafat să atace punctele nevralgice ale sistemului, dincolo de orice declaraţie populistă sau reţetă de PR. Cu sau fără taxe pentru vizitatorii din spitale, sistemul public de Sănătate e în prag de colaps. Cauzele trebuiesc căutate adânc, în regim de urgenţă.

Poate că „Moartea domnului Lăzărescu‟ mai rulează la vreun cinema bucureştean, chiar dacă biletul de intrare se plăteşte. Deşi lansat în 2005, pelicula rămâne, din păcate, perfect actuală. Îl vom ruga pe Doctorul Arafat s-o revadă, dar nu ca simplu vizitator.