Restul, rămânem o mare de idealişti, îngropaţi în utopii dezamăgitoare, masă de manevră în manipulări ieftine la care participăm doar pentru a ne plânge de milă la final. E peste puterea unui om normal de a înţelege cum un cetăţean condamnat la puşcărie grea, pentru că a furat zeci de milioane, scrie din închisoare adversarilor politici şi îi acuză că au nenorocit ţara. Şi e greu de înţeles cum mii de pensionari, lipsiţi de mijloacele necesare unui trai minim decent, îi sar în apărare aceluiaşi condamnat. Cel mai ieftin lucru din România şi care a ajuns să se cumpere pe nimic este decenţa. Pomana, beneficiile efemere obţinute din mila mai marilor zilei, resturile de la masa bogaţilor sunt ultima şi singura speranţă a vieţii de zi cu zi.

Am ajuns să se cumpere prezenţa la mitinguri cu bani, mâncare şi tricouri – transpartinic. Avem oameni care fac greva foamei sau sar de la etaj ca să prindă locuri eligibile la alegerile pentru Parlament. Credincioşii se îngrămădesc la Iaşi pentru întâlnirea miraculoasă a moaştelor Sfintei Parascheva cu moaştele lui Constantin Brâncoveanu, sub egida generoasă a socialistului ortodox Victor Ponta. Dacă spui cuiva că aşa ceva nu se face, îţi va râde în nas. Eşti naiv sau idealist. Vrei să supravieţuieşti, trebuie să alegi un trib din care să faci parte. A trecut vremea independenţilor şi dacă nu eşti cu ei eşti împotriva lor.

Ţară mică, câteva clanuri

Victor Ponta Preşedinte PSD, Daciana Sârbu europarlamentar, Ilie Sârbu parlamentar şi lider al PSD. Traian Băsescu Preşedinte, Elena Băsescu europarlamentar. Crin Antonescu Preşedinte PNL, Adina Vălean europarlamentar. Miron Mitrea şi soţia, parlamentari. Mircea Cosma Preşedinte CJ Prahova, Vlad Cosma parlamentar, ambii inculpaţi. Oana Niculescu Mizil, parlamentar, iubita lui Marian Vanghelie, a ajuns să îşi angajeze mama la cabinetul de parlamentar. Lista e mult mai lungaă, dar exemplele sunt suficiente pentru a susţine că nepotismul se practică pe scară largă. Democraţia noastră originală nu a avut nevoie de mai mult de 25 de ani pentru a construi dinastii. Puterea nu se obţine şi nu se menţine cu organizaţii eterogene. Dar un sistem politic care să se bazeze major pe ideea de familie este în primul rând tribal, predispus exceselor personale şi, mai ales, netransparent.

PSD şi PMP, sau dacă vreţi, clanul Ponta şi clanul Băsescu, sunt cele două organizaţii tribale care se află în epicentrul puterii. Pentru Victor Ponta se construiesc deja defilările viitoare, în timp ce clanul Băsescu îşi joacă ultima carte pe ideea „loial până la capăt”. Ambele au abuzat legea electorală cât au putut de mult şi ar fi mers până la excese majore dacă li s-ar fi oferit ocazia să scape cu faţa curată. Există diferenţe fundamentale de comportament public între Victor Ponta şi Traian Băsescu, fără îndoială. Dar imaginea lui Traian Băsescu a început să se deterioreze din momentul în care s-a folosit de PDL pentru a-şi face fiica europarlamentar. 

În spatele lui Iohannis nu e mai mult de o jumătate de trib. Sunt adunate rămăşiţele a ceea ce au fost PDL şi PNL pe vremuri. Din acest motiv nici nu au avut timp să construiască o relaţie de încuscrire serioasă. Amintirile îi tulbură şi pe unii şi pe alţii, aşa că doar par mai curaţi decât cei din PSD şi PMP. Dar e doar o chestiune de timp. În momentul în care Klaus Iohannis va deveni Preşedintele României, relaţiile naturale, tribale se vor ramifica cu viteza luminii. Neveste, nepoţi, veri, cumnaţi şi surori, fini şi cumetri se vor repezi la funcţiile puse pe masă. Noul mare Partid Liberal nu a pomenit niciodată de vreo schemă organizatorică prin care organizarea tribal-familială să fie exclusă din viitorul său.

Vom vota pentru schimbare, spun toţi candidaţii. Dar este doar schimbarea lui Traian Băsescu. Sistemul tribal rămâne neatins. 

Să ajungi Naş e o statură onorabilă pentru orice combinator priceput. Să ţi se spună Naş e o recunoaştere pe care un titlu academic nu ţi-o va aduce niciodată. Un titlu de doctor în ştiinţe se poate cumpăra, se poate copia, se poate negocia. Titlu de Naş se obţine prin combinaţii şi perseverenţă.

Unde-i cumetrie nu e loc de principiu

Ion Iliescu are un merit în istoria post-decembristă: e primul care a sesizat dezvoltarea ca un virus acaparator al unui obicei de care comuniştii s-au ruşinat public dar l-au practicat cu prisosinţă, deşi l-au ţinut timp de 50 de ani ascuns. Cumetria, căci despre asta e vorba, a ajuns la un nivel atât de ridicat în societatea românească, încât e unul dintre criteriile fundamentale de reuşită. E mult mai uşor să te înrudeşti simbolic cu şeful, decât să munceşti zi de zi şi să crezi într-o recompensă pe măsura faptelor. Meritocraţia e o fantasmă la noi, cumetria e reală, palpabilă, folositoare. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că nu există companie, privată sau de stat, mică sau mare, listată sau nu la bursă, în care să nu existe cineva cununat de şef sau cineva cu un copil botezat de către patron. Cumetria e legătura care validează loialitatea şi pe care se construieşte încrederea între două părţi nelegate prin legături de familie. 

Capitalismul de cumetrie al lui Ion Iliescu e mult mai dezvoltat decât credea primul Preşedinte al României eliberate de comunism. Avem o democraţie de cumetrie, un proiect de ţară de cumetrie, trăim de fapt într-o cumetrie perpetuă şi inalienabilă. E plin de Naşi pe toate drumurile, de la fotbal la politică. Să ajungi Naş e o statură onorabilă pentru orice combinator priceput. Să ţi se spună Naş e o recunoaştere pe care un titlu academic nu ţi-o va aduce niciodată. Un titlu de doctor în ştiinţe se poate cumpăra, se poate copia, se poate negocia. Titlu de Naş se obţine prin combinaţii şi perseverenţă şi îţi asigură că vei avea întotdeauna pe cineva care se va sacrifica pentru tine atunci când îţi bate DNA-ul la uşă. Şi dacă nu poate lua toată vina asupra lui, ca să îşi scape Naşul, măcar poţi fi sigur că vei primi o pedeapsă mai blândă. Că doar aşa putem să ne explicăm de ce, dintre toţi cei condamnaţi în dosarele lui Adrian Năstase, Naşul a scăpat cu o condamnare mai mică decât a celorlaţi inculpaţi. Singura excepţie notabilă este fratele Preşedintelui, Mircea Băsescu, pe care l-au dat în gât tocmai finii săi din clanul Bercea Mondial. Dar aici se ascunde excepţia necesară oricărei reguli, pentru că Bercea era şi el, la rândul său, Naş, aşa că se află într-o poziţie conflictuală cu sine şi de aici şi o dilemă existenţială: e mai Naş ca Naşul său? Sau nu?

Naşul şi finii sunt legaţi perpetuu de mişmaşurile şi combinaţiile la care iau parte. Aşa avem parte şi de expresia ”ţi-ai găsit naşul”, deci  cel pe care nu îl poţi înşela. Pentru că nu te joci cu Naşul, fie că e Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta sau oricine altcineva se potriveşte imaginii de Naş. Priviţi din această perspectivă, Klaus Iohannis şi Monica Macovei nu se înscriu pe lista scurtă a tradiţiilor noastre. Pe niciunul dintre ei nu îi vezi participând cu bucurie la ruperea turtei miresei, jucatul găinii, la tăieri de moţ sau la frământat maneaua în bătătură… Pe de altă parte, Victor Ponta şi Elena Udrea sunt perfecţi în rolul de Naş şi Năşică.

Gândeşti mărunt! Ruşine nu e să ceri, ruşine e să nu primeşti

Prinţul Duda se plimbă cu Premierul Ponta, renăscut în politica noastră ca singurul socialist, ortodox şi monarhist. Antena 3 plânge, cu lacrimi amare, destinul monarhist al României interbelice. Sorin Oprescu dezveleşte statui ale Regelui Mihai. Monarhiştii din PNŢCD se aliază cu partidul lui Traian Băsescu, cel care îl considera pe Rege trădător de ţară, dar şi cel care ar fi dispus să facem un referendum pe tema regimului constituţional al României.

Monica Macovei încearcă să se facă auzită, dar nu are voce din cauza tăcerii lui Klaus Iohannis.

Contradicţiile nu deranjează pe nimeni. Poate pe Corneliu Coposu, deşi surorile sale nu s-au dat în lături să apară la televiziunea lui Dan Voiculescu. E un amestec de credinţe şi principii care baleiază între extreme atât de rapid, că nu mai înţelegi cine ce este. Albul e negru şi noaptea zi. Socialiştii bat în fiecare weekend la uşa Castelului de la Săvârşin şi plimbă moaştele prin ţară. Dreapta e anacronică sau progresistă, unii cer scoaterea religiei din şcoli în timp ce ceilalţi pupă icoanele la fel ca socialiştii. Jurnaliştii sunt ofiţeri acoperiţi din patriotism şi dragoste de ţară. Klaus Iohannis e mulţumit cu situaţia şi cu acoperiţii, singurul candidat cu descendenţă în două naţii care au avut parte de Securitate şi STASI. Între timp, progresista Monica Macovei visează la Nelson Mandela.

Normalitatea nu strânge voturi, aşa că după dreptate până la capăt, Victor Ponta promite răzbunare până la capăt. Îi sunt alături săracii acestei ţări, pensionarii şi şomerii pe care doar atingerea raclei îi mai poate salva. În 2004, Traian Băsescu promitea ţepe în Piaţa Victoriei. Acum e rândul lui Ponta. Monica Macovei încearcă să se facă auzită, dar nu are voce din cauza tăcerii lui Klaus Iohannis.

România frumoasă a lucrului bine făcut, mândri de ce suntem, fără să ştim cine suntem.

E o ţară tristă în care oamenii umblă cu principiile atârnate de gât de dimineaţă până seara. Principiul e o platoşă, o scuză pentru orice. Toată lumea e specialistă în drept şi în acte juridice. ”Nevinovat până la condamnarea definitivă” e cunoscut şi de ultimul sătean din cel mai îndepărtat cătun de Bucureşti. Doar un om politic condamnat şi care a stat în puşcărie îşi poate lansa liniştit o carte la ambasada României din Austria. Protejatul său candidează la preşedinţie liniştit şi cu şanse deloc neglijabile. Nu s-a dezis niciodată de un condamnat penal din coaliţia care îl sprijină, şi susţine că vrea să ne unească după zece ani de dezbinare. Un principiu seducător, dar lipsit de orice substanţă.

În opoziţie cu el avem un candidat diferit, îndrăgostit de principiul de a fi altfel. Nu ştim cum anume ”altfel”, dar cel puţin e altfel. Nu avem nicio idee care e substanţa acestui ”altfel” şi nici nu poţi întreba pe ce se bazează această diferenţiere, pentru că a ales să nu se irosească în declaraţii. Un program generos, scris corect, dar plin de principii care ar putea să aparţină oricărui alt candidat. În cazul său, principiul votului celui mai mic rău s-a transformat în votul ”altfel”. Nu ne-am lămurit cine suntem, nu ne-am decis cine vrem să fim, dar suntem decişi că vrem altfel.

De fapt suntem la fel de 25 de ani. Îngropaţi în provincialism european, acoperiţi de micimea aspiraţiilor noastre, incapabili să creionăm o societate coerentă. Construim România tribală, nu cunoaştem altă cale de acces decât cumetria şi cui nu-i convine nu are decât să plece unde vede cu ochii. Hrană zilnică ne sunt discursurile goale de conţinut, simboluri peste simboluri, Arcul de triumf, Sfinxul, Babele, Brâncuşi, România frumoasă a lucrului bine făcut, mândri de ce suntem, fără să ştim cine suntem, descendenţi de-a valma ai dacilor, cei mai mândri şi mai viteji dintre traci, ne-am desprins din Traian pe care îl scoatem din imn când ne enervează, cu rude prin Italia via Trieste, transilvănean că e mai bun decât moldovean şi neamţ că e cel mai bun dintre transilvăneni.

Nu am înţeles nimic din ce vor candidaţii la preşedinţie. Vorbe goale, despre o ţară care nu există în realitate. Nu ştim ce vor de la noi, nu ştim ce vor de la ţară, pentru că nici ei nu ştiu ce vor, în afară de mai multă putere pentru ei şi cei din jurul lor. Prea multe principii, prea puţină realitate.

Nu ne-am oprit încă din povestit ca să ne întrebăm de ce stăm cu  mâna întinsa.

Din celebra replică a lui Gheorghe Dinică în Filantropica (regia Nae Caranfil), „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, am învăţat că e musai să spunem poveşti. Şi aşa am ajuns cu toţii să povestim cât putem de mult, cu metafore, hiperbole şi multe minciuni, pentru că aşa am crezut că se primesc lucrurile. Nu ne-am oprit încă din povestit ca să ne întrebăm de ce stăm cu  mâna întinsa.

P.S. Nae Caranfil merită toate mulţumirile noastre pentru o radiografie nemuritoare. Şi ca să înţelegem cât de pertinente sunt replicile din Filantropica, Mircea Diaconu ne-a dovedit că personajul lui Gheorghe Dinică avea dreptate despre cum merg lucrurile la noi. Suntem mândri că Mircea Diaconu şi-a găsit şi el vocaţia de europarlamentar profesionist, aşa că, după ce şi-a angajat nevasta la teatrul la care era director, şi-a luat purtător de vorbe propria fiică.