Klaus Johannis trebuie să civilizeze România cu biciul
0„Cancelarul de fier“, Otto von Bismarck, a civilizat Germania, de el însuşi unificată, cu biciul, cel puţin aşa se spune. La rândul lui, regele Carol I a făcut cam acelaşi lucru cu România premodernă, desigur în cadrul mandatului constituţional. Nu un Băsescu trebuie să fie Klaus Johannis, aşa cum se teme nucleul dur de „anti-băsişti“, ci un Băsescu la puterea o mie, dar fără greţoasele derapaje comportamentale ale acestuia.
Poate doar Monica Macovei, dacă ar fi avut vreo şansă să ajungă preşedinte, să fi putut fi mai capabilă de radicalism decât neamţul. Ceea ce trebuie, însă, să-i lipsească cu desăvârşire lui Klaus Johannis este zăhărelul, pentru că este exact ceea ce i-a dezgustat pe numeroşii votanţi anti-Ponta. Dacă nu se înţeleg lucrurile esenţiale de pe urma a ceea ce deja putem numi a doua Revoluţie Română, înseamnă că totul a fost degeaba.
O cangrenă în putrefacţie
Biciul trebuie îndreptat în primul rând, bineînţeles, împotriva infecţiei numită „clasă politică“, pentru că una dintre cele mai adevărate vorbe este aceea că „peştele de la cap se împute“. Aceasta trebuie hăituită prin toate mijloacele imaginabile, având ca vârf de lance deja celebrul DNA. Cu cât mai multe arestări preventive, trimiteri în judecată şi condamnări şi cu cât mai grele acestea din urmă, cu atât mai bine nouă şi „cu-atât mai bine ţării“. Pentru aceasta, noul preşedinte nu trebuie decât să păstreze în funcţii persoanele care şi-au demonstrat voinţa pentru aşa ceva sau să numească, dacă-i cazul schimbării lor, oameni la fel de competenţi.
Am auzit vorba „În felul acesta, nu o să mai vrea nimeni să intre în politică, ştiind că peste oarecare vreme riscă să fie arestat“. Sunt două implicaţii aici: ori toată lumea intră în politică doar pentru a fura, ori mai sunt şi unii care intră în politică nepregătiţi, cu alte cuvinte pică de proşti. Foarte bine, dacă în următorii cinci ani lucrurile continuă conform tendinţei actuale, poate ticăloşii se vor speria şi nu vor mai intra în politică decât oamenii nu numai cinstiţi, dar şi bine pregătiţi, competenţi, care să nu semneze „ca primarul“ sau în urma presiunilor de partid. Este singura metodă de asanare a actualei clase politice, or fără politicieni de valoare societatea românească nu are cum să se schimbe (e valabil pentru orice societate din lume, cei care-şi imaginează că se poate renunţa la politică şi la democraţie sunt nişte naivi).
Dura lex...
Legile şi reglementările trebuie să fie cât mai aspre şi în interesul cetăţeanului obişnuit, nu al legiuitorului, cum s-a întâmplat de multe ori. Dacă ne uităm la ţările civilizate din lume, vedem că fiecare a fost civilizată prin legislaţii foarte aspre, aflate în permanenţă în vigoare; cu cât societatea este mai eficientă, cu atât reglementările au fost mai dure (vezi cazul Germaniei sau al Israelului). Laxitatea şi ambiguitatea corpusului de legi de la noi sunt incredibile (evident, totul a fost deliberat, pentru a se fura cât mai uşor şi mai... legal).
Pe de altă parte, trebuie să existe instituţii eficiente care să aibă în grijă aplicarea şi respectarea reglementărilor respective, dacă ele rămân doar pe hârtie nu au nicio valoare. Aşadar, corupţia trebuie să fie stârpită până la cel mai mic nivel, cel cu care intră în contact zilnic cetăţeanul de rând, şi acest lucru este cel mai greu. Singura soluţie, la rândul ei verificabilă prin comparaţie cu ţările care au fost deja civilizate: duritate maximă a pedepselor şi la acest nivel, cu riscul asumat al unor eventuale „pagube colaterale“.
Turcia, ex-„bolnav al Europei“, ne dă lecţii
Ironia face ca Turcia, cea care de fapt a introdus, pe vremea Imperiului Otoman, sistemul oriental al corupţiei funcţionarilor în Ţările Române – nimic nu e mai sugestiv pentru aceasta decât cuvântul „ciubuc“ –, să fi reuşit stârpirea acestor obiceiuri, cel puţin în partea europeană şi în Asia Mică, tocmai introducând sistemul pedepselor maximale, doar aparent disproporţionate faţă de fapta comisă.
Una dintre cele mai jegoase fraze auzite în aceşti ani este aceea care spune „de ce să stea atâta la puşcărie ăla care a furat, că doar nu a omorât sau violat pe nimeni, ce câştigă societatea dacă stă ăla închis, nu ne simţim noi mai bine din cauza asta (sic!)“, aşadar infracţiunile economice ar fi mai puţin importante decât cele asupra persoanei, care implică violenţă. Unu, că chiar ne simţim mai bine ştiindu-i pe unii pedepsiţi, doi, că infracţiunile economice sunt poate mai importante decât celelalte, pentru că afectează traiul zilnic al unei întregi comunităţi.
Cele două Românii
O altă vorbă foarte adevărată, pe lângă cea cu „peştele“, este şi „Fiecare popor are conducătorii pe care-i merită“, cu alte cuvinte conducătorul nu-i altceva decât expresia maximă a valorilor şi a structurii sociale a celor pe care-i conduce. La recentele alegeri, românii au avut de ales între un german şi un mârlan, şi, din fericire, au ales corect, infirmând teza păgubosului nostru „specific naţional“. Aşadar, România sănătoasă a câştigat o primă bătălie împotriva României (încă şi multă vreme) bolnave.
Dacă până acum, într-adevăr, în România, considerată o naţie de şmecheri, nu ajungeau în funcţiile superioare decât „cei mai şmecheri dintre şmecheri“, iată că electoratul s-a schimbat în aceşti 25 de ani şi partea serioasă, având valori ale bunului-simţ, proeuropeană într-un cuvânt, s-a dovedit majoritară (şi s-a exprimat masiv prin vot, pentru că asta nu făcea până acum; dacă aceşti oameni nu ar fi ieşit la vot, sau şi l-ar fi anulat, aşa cum erau îndemnaţi de unii, nu s-ar fi întâmplat absolut nimic).
Victoria asupra „cocalarismului“
Este începutul unei schimbări şi mai ales trebuie să fie semnalul unui nou mod de a face politică. Oamenii s-au exprimat public cu o furie care poate fi considerată revoluţionară, de aceea evenimentele de pe 2 şi 16 noiembrie pot fi numite a doua Revoluţie Română (şi această progresie a societăţii, pe care o observăm, arată că totuşi sfertul de secol nu a fost în întregime pierdut). Atunci când cetăţenii vor avea conducători pe care să-i respecte şi se vor izbi zilnic de cerinţa respectării legii (nu de cea a eludării ei, cum se întâmplă acum), atunci şi cei mai needucaţi dintre noi vor începe, treptat, să se poarte altfel, datorită teribilei forţe coercitive a modelului aflat permanent la dispoziţie (este ce li s-a întâmplat românilor aflaţi în străinătate, contaminaţi, încet dar sigur, de valorile mediului occidental în care trăiesc).
În felul acesta sper că va dispărea, încet-încet, nu „cocalarii“, ci „cocalarismul“, acel „cocalarism“ pe care Victor Ponta miza şi pe care-l specula prin toate mijloacele, sperând că în felul acesta se va eterniza la putere. Ca să-i facem pe plac, din punct de vedere retoric, şi Preafericitului Daniel (a cărui declaraţie de duminică, „Câteodată Dumnezeu acţionează şi prin străinii de neam“, fie ea şi asociată temei bunului samaritean, ar trebui să rămână în istoria patologiei spaţiului public de oriunde din lume), România are bineînţeles, ca orice altă colectivitate, un destin.
Numai că destinul ei putea fi, la acest sfert de secol scurs de la 1989, ori să se scufunde definitiv şi să devină nimic altceva (formal sau neformal, nici nu mai are importanţă) decât o gubernie rusească (vechiul vis al Ecaterinei cea Mare, puţin ne-a lipsit atunci), ori să mai încerce încă o dată reala modernizare şi apropiere de Europa. Cu alte cuvinte, prin votul de pe 16 noiembrie România („revoluţionară“, de la Rosenthal citire) şi-a mai câştigat încă o şansă.
„Somnul cel de moarte“
De altfel, imprevizibilitatea reacţiilor şi dezvoltarea în salturi (aşa-numita „mămăligă care explodează“) fac totuşi parte din traiectoria noastră istorică (lucrul nu e prea bun, pentru că e preferabilă o dezvoltare graduală, dar aşa ne-a croit Dumnezeu, ca să-i facem încă o dată pe plac Patriarhului Daniel). Revoluţia de la 1848 (dacă tot l-am pomenit pe Rosenthal, evreu ungur care ne-a lăsat cea mai heraldică pictură naţională, portretizând o scoţiancă, Mary Grant!; apropo de „străinii de neam“ ai lui Daniel), al cărei moment iconic este bătălia de pe Dealul Spirii (moment similar unor „atacul cavaleriei uşoare“ din Crimeea sau „bătălia de la Alamo“, dar noi nu ştim la fel de bine să ne marketăm istoria), forţarea unificării principatelor prin alegerea lui Cuza la Bucureşti, aducerea unui principe german pentru a ne guverna, războiul din 1877-1878 (primul moment de eroism al românilor după secole de amorţire), şarjele de la Mărăşeşti şi Oituz, actul de la 23 august (dacă-l considerăm benefic, dar imprevizibil oricum a fost), Revoluţia din 1989, sunt doar câteva exemple. De altfel, titlul imnului nostru naţional, „Deşteaptă-te, române!“ (de la Mureşan citire), spune totul.
Splendoarea şi mizeria teutonică
Apropo de Germania, la începutul secolului XIX, Germania nu numai că era compusă din vreo 1000 de state şi stătuleţe, dar, în afară de marile centre urbane, era profund nedezvoltată, rămasă la nivelurile primitiv şi medieval, silvele teutone favorizând izolarea şi sumbritatea. Conflictul franco-german, care subîntinde istoria Europei ultimelor două secole, începe de fapt atunci când armatele lui Napoleon, promotoare ale celor mai avansate şi emancipate idei europene, ale raţionalismului cu alte cuvinte, se ciocnesc de rezistenţa acestui fond teluric, primitiv, iraţional. Culegerea de basme a Fraţilor Grimm se numea de fapt „Povestiri de groază din folclorul german“ (un film ca „Fraţii Grimm“ al lui Terry Gilliam, departe de a fi un divertisment facil, surprinde bine toate aceste fapte istorice).
Ei bine, pe durata unui secol, Germania este unificată (în jurul Prusiei şi al Hohenzollernilor, nu al Austriei şi al Habsburgilor, aşa cum era mai previzibil), devine puterea economică cu ascensiunea cea mai rapidă şi, pentru că pierduse trenul coloniilor şi al împărţirii restului continentelor, încearcă de două ori supunerea întregii lumi (scop vizibil cel puţin a doua oară; sigur, putem specula câtă legătură are cruciada ocultă a lui Hitler şi a naziştilor tocmai cu acest fond teluric, iraţional, precreştin al spaţiului teutonic), sau cel puţin a Europei; poate acum, prin Uniunea Europeană, a treia oară. Cum o fi fost posibil aşa ceva?
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
