Klaus Iohannis are nevoie de critică

Instituţia criticii a suferit transformări monstruoase în ultimii ani. Să critici pe cineva este deja similar unei execuţii publice. Cel care critică este mâna înarmată a unui grup nemilos de adepţi ai ştergerii din istorie şi de pe faţa pământului a celui care a greşit. Dacă am fi încă în Egiptul antic, numele celui criticat ar fi scrijelit de pe pereţii templelor şi condamnat la uitarea veşnică.

Pe de altă parte, cel criticat în România nu acceptă niciodată o critică, pentru că acest act este considerat întotdeauna un atac venal. Simplu fapt de a nu fi de acord cu el sau de a formula o opinie contrară este o crimă de lezmajestate, o culpă teribilă şi de neiertat. Toţi suntem perfecţi şi imuabili în magistralitatea noastră. Opinia de mijloc a dispărut, echilibrul nu mai există şi nimeni nu mai e interesat de el. Simplul fapt că progresul şi evoluţia se bazează pe critică şi pe rescrierea opiniilor pentru a le adapta unor noi vremuri a dispărut. Nu mai poţi fi decât pro sau anti Iohannis aşa cum am fost până de curând pro sau anti Băsescu sau Ponta, sau în trecut pro sau anti Constantinescu ori Iliescu.

Ion Cristoiu îl beşteleşte pe Klaus Iohannis cum îi vine la gură şi mitraliază de zor ”inadecvarea” preşedintelui. Cu independenţa şi echilibrul celui care a lăudat şi criticat pe toată lumea care a avut nevoie de el, maestrul presei quality-tabloidală, român verde şi nevorbitor de germană, nu vede decât dezastre în calea noului preşedinte. De partea cealaltă, Andrei Pleşu şi Rareş Bogdan ne invită separat, fie la un memorandum de abrogare a criticii, fie la proslăvirea nelimitată a celui mai neamţ dintre noi. Lăsând la o parte predilecţia lui Andrei Pleşu de a se afla în companii din ce în mai stranii, atunci când vine vorba de opiniile sale, nu văd de ce trebuie amânată critica lui Klaus Iohannis sine die, dar e perfect valabilă critica Alinei Gorghiu, la fel de proaspăt ajunsă într-o funcţie de preşedintă precum fostul primar al Sibiului. Dacă dăm perioade de graţie, păi să le dăm democratic la toată lumea. De ce e nevoie să avem răbdare cu Klaus Iohannis, dar acelaşi lucru este interzis noului preşedinte al vechiului PNL?

În ceea ce priveşte corul lăudătorilor, aş vrea să remarc o nuanţă ignorată mai mereu. Modul în care este lăudat şi periat Klaus Iohannis implică permanent un soi de omagiu jignitor. El nu este, el urmează să devină, pentru că rădăcinile sale sunt nobile, iar privirile atente ale susţinătorilor săi văd fiecare semn bun al celui care va fi extraordinarul preşedinte Klaus Iohannis. După cum cere situaţia, setul de argumente pus în spatele preşedintelui îşi schimbă întrebuinţarea. Dacă trebuie justificată vreo acţiune care nu dă bine în spaţiul public, imediat se apelează la setul de argumente. Preşedintele este din Sibiu şi nu acţionează ca miticii de la Bucureşti (valoarea provincială). Klaus Iohannis este sas şi se ştie că saşii sunt oamenii deosebiţi care nu se dedau la acte necugetate ca românii (valoarea originii). Noul preşedinte tocmai se califică la locul de muncă şi noi trebuie să avem răbdare, pentru că dacă nu avem răbdare dovedim că suntem limitaţi (valoarea devenirii).

Aceleaşi argumente apar şi atunci când e rost de laudă. Un om venit din provincie, care ne va curăţa de pleava dâmboviţeană, un om care face parte dintr-o minoritate excepţională şi care ne va învăţa pe toţi să fim nemţi. Un om care a dovedit cu fiecare mişcare că ştie să progreseze şi să înveţe şi care ne va ajuta pe toţi să facem acelaşi lucru. Argumente demne de o campanie electorală în care e nevoie să îţi hiperbolizezi candidatul. Dar candidatul este astăzi Preşedinte şi întrebarea la care ar trebui să răspundă cei care îl susţin pe Klaus Iohannis este: unde se află omul autentic din spatele tuturor acestor poveşti? Ce legătură au toate acestea cu adevăratul Klaus Iohannis? De ce nu vorbim de acte şi de decizii? De ce revenim mereu la personalitatea preşedintelui? Poate că toţi cei care îl apără pe Klaus Iohannis, împărţind în dreapta şi stânga apelative de băsist isteric, ar trebui să îşi dea seama că urmează acelaşi drum ca şi apărătorii fostului preşedinte. Şi unii şi alţii revin permanent la tema personalităţii preşedintelui, care li se pare mai importantă şi mai fascinantă decât actele şi acţiunile sale.

Pericolul major al criticii exagerate sau al laudelor deşănţate este captivitatea pe care o aduc celor care critică fără măsură şi celor care se lasă lăudaţi permanent. Antena 3 nu înţelege nici acum că ei sunt cei care l-au ţinut la putere pe Traian Băsescu şi l-au ajutat să câştige cel de-al doilea mandat. Critica lor abjectă nu l-a dărâmat pe fostul preşedinte, dimpotrivă l-a victimizat şi a atras atenţia de la greşelile sale reale. Grotescul descrierii personajului Traian Băsescu a reuşit să îi împingă pe oamenii scârbiţi în braţele băsismului. Nu Traian Băsescu şi-a construit bazinul electoral, nu el i-a mobilizat pe alegători. Frica pe care a răspândit-o Antena 3 a fost elementul fundamental care a dus la apariţia unui număr mare de băsişti, consideraţi greşit o masă omogenă de oameni care chiar împart aceleaşi opinii.

De cealaltă parte, lauda fără măsură are acelaşi efect. Luaţi exemplul templelor pe care le-au ridicat seară de seară Antena 3 şi România TV pentru Victor Ponta. Sigur că el a pierdut alegerile, pentru că a desconsiderat dispora, dar ura pe care a reuşit să şi-o atragă provine din excesele celor două televiziuni. Deşi avem cele două exemple clare ale istoriei recente, biserica adoraţiei lui Klaus Iohannis calcă pe urmele aceloraşi paşi. Criticile şi laudele sunt luate din acelaşi stoc şi ni se refuză iarăşi şansa la o normalitate a echilibrului pe care chiar Klaus Iohannis a invocat-o, atunci când a decis să candideze şi a enunţat principiul unei altfel de politici.

Klaus Iohannis are nevoie de critică pentru a-şi calibra propriul discurs politic. Suferă la transmiterea ideilor la fel ca în perioada campaniei electorale, iar un interviu călduţ şi servit ca cel de la Realitatea nu modifică situaţia. Chiar din acest interviu am aflat că preşedintele avea un răspuns coerent şi normal pentru amânarea vizitei de la Chişinău. Şi atunci de ce nu a fost comunicat în ziua în care acest lucru s-a petrecut? De ce biroul de presă de la Cotroceni nu îşi face treaba? E suficient să îl idolatrizezi pe preşedinte pentru a-ţi fi scuzate gafele repetate? Ca să înţelegem valoarea criticii în acest punct, merită spus că preţul politic al unui birou de presă nefuncţional la Cotroceni îl plăteşte Klaus Iohannis.

Klaus Iohannis are nevoie de critică pentru a înţelege că el şi liberalii au o problemă majoră atunci când vine vorba de stabilirea agendei publice. Încă de la apariţia USL, agenda publică este stabilită de Victor Ponta şi nucleul dur din PSD. Situaţia nu s-a schimbat cu nimic de la venirea lui Klaus Iohannis la Cotroceni. E o problemă gravă pe care liberalii o târâie după ei de ani, pentru că nu mai au resurse politice. Dar dacă preşedintele vrea cu adevărat să îşi impună proiectele, atunci el va trebui să înceapă să impună şi agenda publică. Dacă îşi închipuie că va reuşi să îşi îndeplinească proiectele fără ca ele să fie parte a agendei publice atunci se înşală amarnic.

Votul din 2014 nu a fost pentru primarul Sibiului, pentru vreun program măiestru sau pentru liderul opoziţiei. A fost un vot pentru un om care să inspire o naţiune. 

Klaus Iohannis are nevoie de critică pentru a înţelege că, înainte de fi modelul de preşedinte pe care şi-l doreşte, trebuie să fie preşedintele care inspiră. Votul din 2014 nu a fost pentru primarul Sibiului, pentru vreun program măiestru sau pentru liderul opoziţiei. A fost un vot pentru un om care să inspire o naţiune. Cei care l-au urmat, din motive variate şi uneori chiar contrare, s-au întâlnit într-un singur punct: aveau nevoie de un om care să inspire. Klaus Iohannis spune mereu că vrea să schimbe modul de a face politică şi că doreşte să lase moştenire o altă Românie atunci când îşi va termina mandatul. Dacă el crede cu adevărat în aceste lucruri, atunci primul pas e să inspire oamenii acestei ţări şi pentru asta poate să înceapă să asculte criticile adevărate, nu cele filtrate de cei care s-ar bucura să-l aibă prizonier propriilor interese.

Indiferent de ce vi se va spune şi indiferent de ce gândiţi uneori, avem cu toţii libertatea de a fi sau nu de acord cu Klaus Iohannis, avem libertatea de a-l vota pe actualul preşedinte sau pe adversarii săi. Şi, mai ales, avem libertatea paradoxului de a-l critica şi a-l vota în acelaşi timp pe acelaşi Klaus Iohannis, pentru că nu suntem toţi fanaticii unei adoraţii sau al unui dispreţ suveran şi infinit. Iar discuţiile în jurul transformării lui Klaus Iohannis, a modificării personalităţii sale, a datoriei lui de a distra poporul sau, pe scurt, de a fi altceva decât ceea ce este, nici măcar nu merită luate în consideraţie. Klaus Iohannis trebuie să facă, nu să fie.