Jocul de-a Sisif

„De ce nu sunt românii nemţi (suedezi, englezi, polonezi etc.)“? Am auzit de atâtea ori această jelanie, încât am ajuns la concluzia că această deosebire e pe cât de nefericită, pe atât de fatală. Intelectualul scârbit, care se consideră plantat aiurea pe plaiurile mioritice, are nostalgia naţiunilor mari, demne, serioase şi nepieritoarea. Singularitatea modului nostru de viaţă e percepută ca o fatalitate.

Dar nu ca una tragică, nu, ci veselă, uşuratică, cum o descria Caragiale, stârnind furia românilor verzi.

Înfrângerea Greciei, împreună cu senzaţia tot mai acută de triumf, umilire, umilinţă şi înfrângere, provenind din ambele tabere, ar trebui să ne atragă atenţia în cel mai înalt grad. Nu discut istoricul cazului, că nu mi-ar ajunge zilelele unei vieţi. Oricâte exemple aş da, se vor găsi imediat tot atâtea contraexemple. Ce vreau să spun e simplu: nu ne aflăm în faţa unei salvări, ci în faţă unei teribile drame naţionale, către care privesc cu teamă naţiunile mici, îndatorate sau în impas. Naţiuni sau ţări democratice, dardar care au un alt model de viaţă socială sau doar alte tabieturi tradiţionale. Ele îşi văd ameninţare identitatea şi suveranitatea, în numele unui bine comun.

Aici e aici. Există un bine comun, egal pentru toţi? Imaginaţi-vă o armată în care arcaşii trebuie să poarte armură, iar cavalerii, un pieptar de catifea. Sau imaginaţi-vă un elev talentat la pian şi. Caligrafie care ar avea, zilnic, o oră de tăiat lemne, pentru dezvoltarea musculară. Sigur, am putea obţine, cu multă străduinţă, un mediocru, dar zdravăn tăietor de lemne, dar un pianist de performanţă, niciodată. Aşa sunt şi naţiunile. Diferite atât geografic, religios sau cultural, ele nu pot fi armonizate decât dacă îşi păstrează identitatea, aderând liber şi nuanţat la un set comun, universal de principii. În niciun caz, ele nu pot fi tehnice, ci numai morale. "Să nu ucizi" ar fi un exemplu bun. "Să nu nedreptăţeşti", altul. Când vine vorba de orarul, de religie, de cutume, a impune o normă unică e o mare eroare. În ţările mediteraneene, de exemplu, să munceşti la prânz, când arde soarele, e o dovadă de prostie. Pentru un nordic, siesta orientală e o dovadă de lene. În schimb, pentru un sudic, beţiile crâncene din week end, ale nordicilor sunt dovadă unei nefericiri demente. Nimeni nu l-ar putea convinge că aşa se încarcă bateriile eficienţei. Viaţă e foarte diferită, iar obiceiurile, stranii, dacă nu ridicole. În aceste condiţii, greu le vine economiştilor de ce o ţară care nu are ritm de creştere economică o duce bine, iar altă, care bate toate recordurile de muncă o duce rău. Mai grav, din dorinţă asta, a binelui comun, putem ajunge la tragedii.

În general, politicienii, conducătorii statelor sunt cei responsabili cu fericirea canonică. Au fost investiţi de o majoritate, e clar, dar acţiunea lor aduce, ciclic, "fericire" numai unei părţi a populaţiei – şi pe rând. Demersul lor e limitat în timp, din fericire. Însă poate că niciodată, în vremuri de pace, nu cred să fi existat o mai mare nemulţumire a politicului faţă de social. Politicienii sunt nemulţumiţi de popoare. Le-ar schimba, dacă ar fi cu putinţă, uitând că singură şansă a lumii e diversitatea. În zilele acestea, se vede cu ochiul liber că există, în Europa "unită", o tendinţă imprială. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Cine are alte idei trebuie adus pe calea cea bună. Repet, ştie cineva care e aia? Nici economiştii, nici sociologii, nici statisticienii nu pot depăşi un prag tehnologic, previzibil. E clar, când politicienii români se duc cu fesul în mâini la mai mării, mai înţelepţii continentului, ei uită că sunt reprezentanţii unui popor pentru care valoarea comună, uşor de împărţit, e aceea a unei vieţi mai bune. Stă în puterea lor s-o înlesnească. Dar nu i-am văzut vreodată spunând măcar un "nu" îndreptăţit. Ca nişte şcolari mediocri, se întorc cu notiţele în ţară şi spun prostimii: „Gata, băieţi, s-a schimbat schimbarea!“. Iar poporul (că altfel nu pot să-i spun) îşi scuipă în sân, apoi în palme şi, ca Sisif, o ia de la început.