Je suis l`humanité! Despre două lumi care au mers împreună: ludicul şi demnitatea. Cum se lasă în urmă Charlie Hebdo?

Charlie Hebdo nu e o saga tristă despre hedonişti europeni şi extremişti pasionali. Astăzi o să semnez cu un alt ecou al lui Charlie Hebdo, care recuperează tot ce am spus în câteva pagini într-o frază. Nu va deveni viral niciodată. Dar e de bun simţ. Şi dă pe faţă teama, posibilităţile şi poate, mai mult ca niciodată, valoarea individului: Je suis l`humanité!

Ca şi când am fi destinaţi unui individualism, ni se spune că fiecare om moare singur. Dar poate e prea mult pus pe seama naturii. Căci, la fel de bine, fiecare dintre noi e primul care moare. Simpla idee a unei oridini, a succesiunii responsabile, aminteşte că mori pentru un Altul în sensul în care e singurul care poate depune mărturia trecerii tale. Paradoxal, unii mor din pricina Celuilalt şi sunt condamnaţi la moarte pentru ceea ce sunt: indivizi excentrici sau creativi, artişti pătimaşi sau moralişti pasionaţi ai timpului lor. Dispariţia lor, colectivă, nemeritată, creeaza sensului morţii împreuna nu în apostolatul sacrificiului, ci in serviciul unei idei: este memoriul, pe scurt, al celor de la Charlie Hebdo.

Ţine de o morală rudimentară (atenţie, nu elementară!) să nu crezi în faptul că o crimă trebuia sa se întâmple. Nu a fost un act premeditat din raţiuni de securitate naţională şi nici un sacrificiu necesar. Un spectacol sângeros orchestrat, intenţional, aşadar înştiinţat: o moarte livrată şi anunţată, scoasă din tiparele musafirului grăbit. Povestea e simplă şi clară: nu au murit artişti, nu au căzut intelectuali. Au murit oameni. Sub privirile unui copil şi ale unei mame care va trăi toata viaţa cu o dilemă a conştiinţei umane care nu poate da sens diferenţei dintre valoarea vitală a unei persoane şi cea a unei comunităţi, pentru că nici nu există resursele pentru a face asta şi poate nici nu ar trebui. Ca episod al instinctelor, aici au lucrat impulsurile tuturor. Însă privirile teleportate ale umanităţii de dincolo de ecran, într-o scenă a celor ucişi nu în paginile unui ziar, ci dincolo de ele, nu pot da seama până la capăt de ce se întâmplă. Se pot scrie rânduri întregi despre conflicte ale mentalităţilor orientale şi occidentale, sau analize disciplinate ale dilemelor etice care vor transforma Charlie Hebdo în nota de subsol a unei noi speţe din istoria recentă a terorismului.

Se scrie însă mai puţin generos despre ceea ce întâmpină în chip reflexiv teama tuturor, ca fiinţe care nu îşi dispută nici identitatea socială, nici originea, nici credinţa care s-a înstrăinat de practica intimă a unui spirit. Morala de la Charlie Hebdo constă în despărţirea a două lumi care până acum au mers împreuna: ludicul şi demnitatea. Iar ruperea lor ne dăruieşte frică. Pe ea o refulăm nevrotic şi cu multă eleganţă, nerecunoscând-o niciodată ca pe o fugă de sine. Simpla sa proclamare înseamnă să pui o întreagă eră a individualismului în cui şi să restrângi cronica europeană a libertăţii, de la un moment de cotitură în istoria subiectivităţii moderne, la epilogul unei schiţe a civilizaţiilor care preferă să numească exercitarea drepturilor care li se cuvin ca fiind libertatea însăşi. Pe hârtie, am pierde mai mult decât ne-am aştepta dacă suplinim rătăcirea interiorizată cu teama declarată. Însă ne-am obişnuit să dăm terorismului ca barbarie şi cauză a pierderilor unor vieţi omeneşti sensul disputei de clişeu dintre Orient şi Occident (cei doi O ai lumii noastre), ca şi când succesul democraţiei ar fi acela de a depăşi, prin practica toleranţei, contradicţiile dintre tradiţionaliştii şi excentricii care locuiesc o hartă geopolitică aiurită de moştenirea unor metalităţi ce nu mai dau seama de adecvarea la timpul actual, păstrându-şi cu încăpăţânare timpul lor. Pe de altă parte, în  bucata cealaltă de lume, cei care ucid în numele unui Dumnezeu sunt educaţi să devină aceia care, în forme similare speţei Charlie Hebdo, răspund de fiecare dată la fel: prin crimă în numele religiei. În ambele cazuri, discutăm despre o disciplinare a oamenilor de a răspunde, într-o manieră proprie (nu aş îndrăzni să o numesc încă autentică) liberalismului, pe de altă parte, fundamentalismului.

Cred însă că o interpretare care reduce orice conflict similar la clasica şi uzata opoziţie a celor doi O trebuie depăşită, tot aşa cum numirea lor prin liberalism şi fundamentalism nu îngăduie nicio ieşire din tipare. Care sunt limitele unei unei abordări publice a unui subiect sau ale unei atitudini care sub egida pamfletului exersat şi retras, totodată, prin eticheta ludicului, riscă să îi lezeze Celuilalt valorile intime propriei sale identităţi, până la provocarea unui comportament reacţionar violent şi criminal?

Unii spun că se mizează pe retragerea asumată, pe ironia suspendată într-o pagină consacrată a satirei internaţionale, cu alte cuvinte, pe un protocol obligatoriu al contextului. Alţii însă bat monedă pe rezistenţa psihică şi spirituală a fundamentaliştilor care sunt destuli de slabi, după cum considera Zizek, în faţa unui umor pe care îl prelucrează în termeni de atac. A nu gusta gluma, cu toate speculaţiile psihanalitice posibile, nu este o explicaţie nici necesară, nici suficientă, pentru un asasinat de redacţie devenit crimă împotriva umanităţii, chit că pentru o lume extremistă, acesta este preţul ritualic, corect, practicat pentru orice formulă de descurajare a comportamentului religios sau a paradei de adoraţie a unui zeu în numele căruia se semnează, cu sânge, finalul biografiei a câteva fiinţe. Să depăşim însă şi acest model explicativ, care nu face decât să adauge unui scandal naiv între copii câteva kalaşnicovuri, schimbând actorii. Cealaltă alternativă ar fi să reducem întreaga analiză la cealaltă dihotomie care bântuie blogosfera împărţită în voci grupate solidar - Je (ne) suis (pas) Charlie – care fie susţin simultan că orice crimă în numele religiei este impardonabilă şi că libertatea de expresie a fost sancţionată barbar, fie consideră simultan că a ucide din pricina sentimentelor religioase este un act terorist şi că Charlie Hebdo a întrecut măsura prin politica editorială care a îngăduit vulgarizarea unor reprezentări religioase scuzate ca pamflet şi reclamate ca inadecvate, de-a lungul timpului, de membrii comunităţii spirituale care revendică religia în cauză. Nici această exclusitivitate a mentalităţii sau-sau cu ecou albastru în monitoarele lui Zuckerberg nu deschide interpretarea lui Charlie Hebdo mai departe de reformularea unei paradigme anterioare, care rezumă crima şi satira la un conflict al mentalităţilor. Important este faptul că pentru oricare dintre cele trei versiuni acceptate, europenii păstrează privilegierea contextului laic, prin accentuarea dreptului la liberă exprimare şi la anumite valenţe ale artei (care, trebuie să recunoaştem, odată aşezată într-un volum editorial de pamflet şi primeşte un mesaj asociat intenţional, renunţă la posibilităţile infinite ale unei opera aperta, ceea ce ar fi făcut această speţă discutabilă), în vreme ce fundamentaliştii îşi motivează gestul prin conţinuturi religioase- dacă e să vorbim despre cele două insule de umanitate ale lumii postmoderne, cea răsăriteană şi cea apuseană. Luând însă în seamă faptul că teroriştii erau tot ai Franţei, şi această distanţă devine vulnerabilă.

Poate că Charlie Hebdo ar trebui rupt din aura unui quality press, cu atât mai mult cu cât, dincolo de cuvinte, operează cu imagini catalogate nu prohibite – aşa cum s-a tot speculat, ci inadecvate, de la a fi ironice până la a fi imorale. Dar pentru o lume a teocraţiei care nu concepe abaterea de la normele funamentalismului însuşit, caricaturizarea este gestul necuviinţei: acolo, în universul vărsărilor de sânge în numele credinţei, nu zace nimic ludic într-un pamflet spiritual, pentru că ironizarea occidentală a stilului de viaţă musulman se traduce prin batjocorirea lui Dumnezeu şi, implicit, a aproapelui tău. Poate că postmodernul be yourself printr-un surplus de toleranţă faţă de Celălalt s-a „democratizat” la rândul său, sărăcindu-şi practicile sub perdeaua satirei, până la scuză. Nimic nu e luat în deşert cât timp „nu e pe bune”. Însă, vorba lui Zizek: „cu cât tolerezi Islamul mai mult, cu atât mai multă presiune vei resimţi“.

Şi, apropo de asta, Charlie Hebdo nu e o saga tristă despre hedonişti europeni şi extremişti pasionali. Răspunde-i extremistului cu resentiment. El îţi va răspunde printr-o datorie. Vorbeşte-i despre individ şi el îl va recunoaşte numai în acţiunile proprii care sunt puse în slujba comunităţii sale religioase. Arată-i schiţa unui Mohamed caricaturizat  (ingenios?!), şi nu îţi va da un desen la schimb. Îţi va spune să încetezi. Tu vei continua să lucrezi ca artist, într-o lume în care orice e posibil. Iar el te va ucide, într-o lume în care orice e posibil.

Pentru că limitele lumii tale şi limitele lumii lui sunt posibile numai pentru fiecare în parte. Însă fiecare dintre voi a murit în lumea Celuilalt.

Există în condica terorismului contemporan crime recente care nu ascund niciun Charlie Hebdo. El a fost doar o valenţă convenabilă a aplicării unui proiect mai larg de barbarie care în lumea orientală este pe deplin justificat în acord cu anumite valori şi principii de viaţă şi, la rigoare, cu anumite normalizări care ne vor scăpa de fiecare dată din pricina relativismului moral. Nimeni nu îşi doreşte să uniformizeze practicile sociale rezultate în urma unor credinţe. Însă un unic principiu ataşat valorii vitale ar fi suficient: acela de a nu ucide.

Şi indiferent dacă treci în rândul partizanilor Je suis Charlie, fie că te sustragi tot printr-o recunoaştere vădită, Je ne suis pas Charlie, teama pe care o trezeşte posibilitatea să fii unul dintre cei ucişi strigă, în felul ei. Pentru că au fost sute, poate chiar mii, până la această ora în care îmi scriu confortabil materialul din fotoliu, care au murit nefiind Charlie, nefiind Cineva, într-un sens public, ci trecători blazaţi într-un centru comercial pe  11 septembrie, muncitori, călători cu avionul – turişti de vacanţă, copii de mână cu părinţii lor la cumpărături- oameni care au murit neştiind ce-i cu ei. Aceştia sunt Charlie, în sensul cel mai autentic, pentru că nu poţi rupe Charlie Hebdo, cu toate particularităţile lui care, la limită, au trezit nervii şi orbirea cu nume de orgoliu a unor extremişti, de crimele nemotivate şi survenite în termenii morţii neobişnuite, aceea care se consumă nu ca întâmplare, ci ca eveniment. Într-o lume în care secularizarea funcţionează, pentru unii, ca un dicteu automat, neocolind credinţa, însă preferând-o ca un construct intim al individului, în autenticitatea lui, se moare în numele unui Dumnezeu pe care ajungi să-l vezi nevinovat, numai pentru că „amin-ul” lor e mai puternic. La limită, aşa a fost să fie, o creştinească şi obişnuită consolare, arată toată durerea lui aşa trebuie să se întâmple, născut în extremismul orb al celor cu care împărţim pământul.

Printre cadavre, eşti obligat să răspunzi cu responsabilitate, fiind în continuare Celălalt, aproapele celui care a murit şi al celui care a ucis, ce e ludic şi ce e demn în povestea asta şi dacă nu cumva raţiunea occidentală are un echivalent neîmplinit încă în coerenţa spirituală a unor oameni care au fost crescuţi să omoare, găsind sensul binelui în obedienţa moştenită? E foarte simplu să vorbeşti la trecut şi să afirmi, în linii de fugă, că încă se mai moare din pricina unor moravuri. Nu poţi însă să accepţi că te omoară nişte obiceiuri. Cu atât mai puţin nişte credinţe care nu îţi aparţin. Cel mai greu e să accepţi că se moare nevinovat şi să laşi Charlie Hebdo în spate gândindu-te că într-o zi, ai putea să fii unul dintre cei care se afla în mulţimea unor „atentate”. E o poveste despre temeri şi despre posibilităţi, într-un univers în care Dumnezeu nu joacă zaruri. Poţi să înveţi să trăieşti cu aşa ceva?

Astăzi o să semnez cu un alt ecou al lui Charlie Hebdo, care recuperează tot ce am spus în câteva pagini într-o frază. Nu va deveni viral niciodată. Dar e de bun simţ. Şi dă pe faţă teama, posibilităţile şi, poate mai mult ca niciodată, valoarea individului:

Je suis l'humanité.