Ipocrizie şi interese personale

Partidele politice, indiferent de denumirea lor, au ajuns nişte organizaţii alcătuite, în procent de 99%, din arivişti, impostori, carierişti, analfabeţi, infractori, slugi, hahalere etc., fiecare dintre aceştia urmărindu-şi, strict, interesele personale, aşa cum şi susţinătorii acestora. E o perversitate mutuală.

Primii urmăresc să atragă de partea lor cât mai multă ”prostime” pentru a ajunge la putere, astfel putând nestingheriţi "să le ia", fiindcă numai politicul "te poate face om", mai ales atunci când eşti un nimeni, o nulitate (în toate planurile), iar cei din urmă, ”prostimea”, adică, speră, deci aşteaptă, să "li se dea" (nu contează cât, nu contează cum, nu contează pentru ce şi de unde).

În timpul acestui "joc" perfid şi ipocrit, desfăşurat între promisiune şi aşteptare, cei doi protagonişti, păcălitorul şi păcălitul, invocă patriotard lucruri măreţe: prosperitate, dreptate, adevăr, sacrificiu, naţiune, umanism, cultură etc., colaborând strâns ― atât de strâns, încât absurdul îşi pierde sensul.

Aşadar, în România, nu partidele, cu programele lor, sunt marea problemă, ci oamenii care le alcătuiesc şi le susţin ― deci, nu forma, ci fondul. Un partid (care nu e decât o abstracţiune) se poate numi oricum, însă atâta vreme cât va fi alcătuit şi susţinut de proşti şi de lichele, ruina va fi aceeaşi. Dacă, bunăoară, un dobitoc îşi va schimba numele, numindu-se, începând de mâine, Socrate, asta nu înseamnă că va deveni înţelept (aşa cum nu toţi cei care se numesc Râmaru sunt ucigaşi în serie) ― ci că va fi tot un idiot, însă cu mult mai ridicol şi poate chiar mai periculos.

P.S. Nu întâmplător (îmi povestea cineva) şeful unei fiale de partid, din teritoriu, cu mulţi ani în urmă, în timpul campaniei electorale, le-a spus, într-o şedinţă, subalternilor aşa: ”După alegeri (fiind convins că le va câştiga n.m.), faceţi ce vreţi voi! Acum faceţi cum v-am spus eu, fiindcă, acum, fiecare PROST contează.”