Ipocrizia de la capul mortului

Să îl plângi pe Corneliu Vadim Tudor e semn clar că ai nevoie de un control de specialitate. De un psiholog măcar, dacă nu chiar un psihiatru. CNAS ar trebui să deconteze de urgenţă reţetele compensate pentru oricine intră într-un cabinet medical sau o farmacie şi rosteşte formula magică: „Îmi e dor de Corneliu Vadim Tudor“.

Un val de ipocrizie l-a însoţit în moarte pe marele maestru al scursurii, pe omul care a cultivat ca nimeni altul insulta şi linsul în fund, pe cel care împroşca rahat şi atunci când rostea un simplu „Bună ziua”. Acum a redevenit peste noapte un talent, o valoare şi un om de cultură pe care îl pierde ţara, pentru simplu fapt că, mde, e mort. Ipocriza morţii care şterge toate păcatele şi capacitatea noastră permanentă de a uita ce ni se întâmplă sunt premisele care pot duce la o statuie a tribunului alături de cealaltă catastrofă a vieţii publice româneşti: Adrian Păunescu.

Văd oameni care îl plâng sincer pe Vadim şi îmi dau seama că există un motiv întemeiat pentru locul în care ne găsim astăzi. E impardonabil să îl numeşti pe Vadim om de cultură, după cum era impardonabil să îl deplângi pe omul de cultură Adrian Năstase când era ridicat cu duba. Formula „om de cultură” nu mai are niciun sens, aşa cum să faci un doctorat nu mai are nicio valoare după ce auzi de doctoratele lui Victor Ponta şi Gabriel Oprea.

Dacă Andrei Pleşu cerea depunerea doctoratelor în semn de protest, cred că astăzi poeţii din ţara asta ar trebui să îşi depună rimele dacă mai continuăm mult să îl numim pe Vadim poet şi om de cultură.

Confuzia valorilor e atât de mare încât vezi oameni care scriu cu seninătate cum s-au certat şi porcăit cu Vadim, dar care acum îi iartă totul pentru că a murit şi pentru că de fapt era un mare personaj. Plăcerea de a te scălda în troaca porcului crezând că e un jaccuzi la Ritz e parte a confuziei naţionale. Respectul sau demnitatea sunt goale de sens şi parcă văd că se strâng la catafalcul bufonului marii oameni de stat ai naţiunii împărţiţi între cimitir şi DNA.

Dar jelania admiratorilor săi a fost pe măsura bucuriei online, de parcă ar fi câştigat Steaua din nou Cupa Campionilor. Şi amintirea şi invocarea dispariţiei lui Ion Iliescu în acest context e mai mult decât binevenită. ”Cârpa kagebistă” l-a decorat pe Vadim cu Ordinul Steaua României şi a vărsat o lacrimă:

Şi-a iubit cu ardoare ţara, cum puţini pot s-o facă.

Suntem toţi creştini, la final. Nu se face să râdem de o aşa tragedie cum e moartea, scriu admiratorii lui. Dar rămâi perplex cum unul ca Ion Iliescu, despre care Vadim a scris fluvii de injurii, s-a găsit să îl spele încă o dată. Pentru că ei îşi iubesc ţara şi noi ceilalţi nu, suntem toleraţi în România lor, aia creată de Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu. Pentru că ei sunt cei care au scos dacii din mormintele lor şi i-au lăsat liberi pe stradă, ei au fost maeştrii propagandei pe care o vezi azi peste tot sub numele de „iubire de ţară” şi ei sunt cei care au stabilt că poţi să scuipi, să înjuri, să îţi baţi joc de orice, dar cu condiţia să îţi faci din când în când o cruce şi să mergi an de an la mormânt la Eminescu.

P.S. Prima ştire din viaţa mea am scris-o de la o conferinţă PRM. Era undeva prin 1997, când „Ţapul“ era preşedinte, iar Vadim îl porcăia pe Andrei Pleşu pe care îl numea „ardei umplut” (posibil să greşesc si să fie aceeaşi formulă folosită şi la Ion Cristoiu). Nebunie, pensionarii care zbierau permanent: Vadim, Vadim, babe leşinate, securişti şi el, cu spume la gură. Nu îmi e dor de Vadim, dar România a fost exact asa: între Vadim şi Pleşu. Şi mereu am avut senzaţia că a câştigat Vadim.