Studiase mult şi frecventase biblioteci foarte diverse: economie, istorie, politologie. Avea intuiţii  remarcabile şi rămânea senin, chiar detaşat, şi în cele mai tulburi împrejurări. 
 
Am avut privilegiul să descopăr în casa părintească cărţile publicate în Anglia sub numele lui Ion Raţiu — cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut niciodată. Ideile sale prelungeau argumentele geopolitice şi strategice ale unor bărbaţi de stat precum Konrad Adenauer, Robert Schumann sau Helmuth Kohl. Scrierile sale propagau pe un ton blând şi persuasiv toate idealurile democraţiei creştine: solidaritate, subsidiaritate, suveranitate naţională.
 
Elegant, curtenitor şi afabil, acest transilvănean şlefuit la Cambridge şi Londra a readus în cultura noastră politică adevăratele valori conservatoare: refuzul cenzurii, dialogul, respectul pentru libertatea de expresie şi proprietatea privată. Înainte de 1989 a închegat Diaspora anticomunistă şi a profeţit căderea Moscovei în lupta cu lumea liberă. Foarte puţini i-au apreciat, cu adevărat, valoarea.
 
Imediat după victoria lui Ion Iliescu în alegerile din 20 mai 1990, domnul Raţiu a purces la schimbarea mentalităţilor viciate de bolşevici. Nu i s-a permis să lanseze o televiziune, deci a fondat un ziar care, multă vreme, a rămas stindardul obiectivităţii şi al civilităţii: „Cotidianul”. 
 
Idealismul l-a făcut să revină mereu la Turda, pe urmele strămoşilor. Alături de Corneliu Coposu ― pe care l-a admirat sincer, în pofida unor dezacorduri punctuale ―, domnul Raţiu a renăscut din cenuşă un partid redevenit astăzi butaforie. S-au gândit împreună la tradiţia moderaţiei şi a decenţei. S-au simţit datori să prelungească visul lui Simion Bărnuţiu şi al unui Iuliu Maniu. 
 
Asemenea unor patrioţi ca Vasile Goldiş sau Iancu Flondor la începutul veacului XX, domnii Raţiu şi Coposu înţelegeau că politicul determină destinul istoric al naţiunilor moderne. Politicul decide construcţia autostrăzilor, curăţenia din spitale, calitatea aerului, eficienţa şi decenţa şcolilor la care îţi trimiţi pruncii. 
Nu vanitatea, slava deşartă, setea de putere ori salariul ministerial constituiau motivaţia ultimă a implicării civice, cât sentimentul obligaţiei faţă de înaintaşi şi faţă de cei nenăscuţi încă.

A ctitorit mult şi a scris abundent. Patriot, cunoştea istoria Transilvaniei mai bine decât oricare demagog de la Vatra Românească. În zilele de 13-15 iunie 1990, papionul aristocratic al domnului Ion Raţiu a amuţit barbaria  şi a îmblânzit violenţa bâtei. Alături de poetul Ioan Alexandru, om delicat cu accent englezesc a salvat atunci ruşinea unei ţări întregi.
 
Îşi asculta concetăţenii cu o răbdare preoţească. Ca greco-catolic implicat, a sprijinit şi multe comunităţi de ortodocşi. Spre amurgul vieţii, a călătorit la Muntele Athos, unde s-a lăsat fascinat de frumuseţea locului şi de înţelepciunea călugărilor îmbunătăţiţi. 
 
În faţa mitocăniei şi a răutăţii nu i-au lipsit niciodată zâmbetul sau relaxarea. Nu confunda coteria cu strategia. Îşi respecta adversarii, dar se exprima cu fermitate şi claritate. Pretutindeni, Ion Raţiu a lăsat în urmă amprenta firescului şi parfumul gratuităţii.
 
A fost prohodit într-un frig siberian. Cu sufletul în ceruri, domnul Raţiu a iertat probabil neputinţele, obtuzitatea şi prostia contemporanilor săi. Ca orice mare înţelept şi veritabil profet, el ştia că sămânţa cuvântului său va rodi peste decenii. Astăzi, cu nepermisă întârziere, îi putem spune fiecare în parte: mulţumesc!