Obişnuit mai degrabă să stea în expectativă şi să puncteze pe tabela electorală datorită strategiilor dezastruoase ale PSD-ului, preşedintele Klaus Iohannis s-a dezbrăcat de haina comodităţii, şi-a suflecat mânecile cămăşii răbdării eterne şi a ieşit la atac.

Aşa cum o arată şi sondajele, principalul adversar (şi cam singurul, realist vorbind) al lui Iohannis este candidatul Alianţei 2020, Dan Barna. Această confruntare merită atenţia publicului din mai multe motive.

De exemplu, în lipsa unei ameninţări reale din partea PSD-ului (a stângii), bătălia se va da între un candidat aşa zis de dreapta şi unul de centru-dreapta(?). Bănuim, deoarece liderii Alianţei s-au cam ferit de poziţionări pe axa ideologică.

Totodată, confruntarea dintre Iohannis şi Barna este o luptă între vechi şi nou. Chiar dacă preşedintele în funcţie Klaus Iohannis a stat departe de zonele infectate ale politicii din România, să nu uităm totuşi că el a fost pe lista scurtă de potenţiali premieri ai şefilor USL şi că este până la urmă un produs al îmbâcsitei clase politice româneşti, putredă de la un capăt la altul.

De partea cealaltă, Dan Barna vine din afara politicului şi momentan nu poate fi asociat cu murdăria aferentă de care vorbeam mai sus. Spun momentan pentru că riscul pervertirii există, mai ales când intri într-un sistem corupt.

S-a discutat mult despre prezenţa lui Barna în studioul Antenei 3, laboratorul celor mai mari mizerii mediatice care l-au vizat, culmea, foarte des pe actualul lider USR. Poate că Dan Barna s-a bucurat că a fost recunoscut la frizerie, dar rămân la părerea că mişcarea pe care a făcut-o atunci a fost una neinspirată.

Să crezi că poţi ajunge la persoanele care de ani întregi sunt hrănite cu produsele alterate de către mercenarii lui Voiculescu, precum Gâdea, Badea sau Chirieac, reprezintă exact naivitatea pe care dacă animalele politice (şi Iohannis tot animal politic e; un leneş, dar tot animal) o simt, te sfâşie instant.

Lipsa de experienţă politică a lui Dan Barna s-a văzut şi recent în urma declaraţiei mai puţin fericite din cazul Caracal. Bineînţeles, titlul care a făcut înconjurul ţării – „dacă eu aş fi fost preşedinte, drama de la Caracal nu s-ar fi întâmplat” – a fost manipulat grosolan şi scos din context. Vina prezidenţiabilului Barna a fost că a avut această breşă în discurs, fructificată imediat de goarnele lui Iohannis.

Ceea ce a spus, de fapt, Dan Barna a fost că Iohannis s-a mişcat lent (a câta oară?) şi că tragedia din Caracal a fost o urmare firească a falimentului instituţional al statului, care, căpuşat de vechea clasă politică, a devenit incapabil în a-şi îndeplini una dintre principalele sarcini: asigurarea siguranţei cetăţenilor.

Dan Barna vine din afara politicului şi momentan nu poate fi asociat cu murdăria aferentă de care vorbeam mai sus. Spun momentan pentru că riscul pervertirii există, mai ales când intri într-un sistem corupt.

Aşa cum menţionam, Iohannis este şi el un exponent al acestui sistem nefuncţional. Prin urmare, Dan Barna a dorit să transmită că dacă un personaj (domnia sa) din afara politicii tradiţionale româneşti se afla în fruntea statului, lucrurile ar fi arătat diferit.

Un tărâm periculos al istoriei contrafactuale pe care Dan Barna s-a lansat, dar afirmaţia în fond nu e lipsită de adevăr. Cu toate acestea, mesajul liderului USR a avut două hibe: modul în care a fost livrat (permiţându-le adversarilor politici să facă ceea ce au făcut) şi lipsa de soluţii.

O majoritate covârşitoare a populaţiei este de acord: clasa politică actuală nu mai are nimic de demonstrat şi trebuie urgent schimbată. Aici, Barna este câştigător. Ceea ce mai vrea acest popor încălecat de politicieni corupţi, este înlocuirea demagogiei politicianiste cu soluţii concrete pentru probleme concrete.

Lumea s-a săturat de „o să fie mai bine cu noi”, pentru că a mai auzit placa asta şi începe să devină alergică la ea. Este nevoie de pasul următor şi de o completare – „o să fie mai bine cu noi, deoarece vom face asta, asta şi asta”. Opoziţia trebuie să răspundă acestor nevoi ale societăţii şi să abandoneze declaraţiile lemnoase care se aseamănă prea mult cu cele ale politicienilor consacraţi. Este nevoie de programe palpabile şi strategii gândite în profunzime care să poată fi aplicate imediat. Dacă Dan Barna vrea să devină din prezidenţiabil preşedinte, atunci trebuie să îşi angajeze consilieri de primă mână şi să capete curajul de a lansa şi soluţii, nu doar promisiuni generaliste.

Evident, de pe urma slăbiciunilor neexperimentatului Dan Barna, profită din plin actualul preşedinte. Aşa cum îi convine de minune domniei sale, fără prea mult efort, punctele electorale se adună. La aceste victorii de etapă contribuie din plin şi susţinătorii cu minţi înfierbântate, care n-au ezitat să-l crucifice pe Barna pentru recenta declaraţie din cazul Caracal.

Uită aceşti soldaţi ai dreptei, liberalismului şi democraţiei pe cine apără cu atâta ardoare? Să le aducem aminte.

Au făcut scut comun în jurul unui politician complexat care a dezvoltat o teamă atât de mare de a fi comparat cu Băsescu încât s-a aruncat în extrema cealaltă şi a ajuns un fel de Emil Constantinescu. De frica sintagmei „preşedinte-jucător”, Ioahnnis a devenit „preşedinte-constatator”.

Învins politic de către Liviu Dragnea, Iohannis a acceptat umilinţă după umilinţă doar pentru a creşte în sondaje şi a îşi asigura un al doilea mandat. A refuzat să consulte Comisia de la Veneţia argumentând că „nu mai este timp” (de parcă l-a împiedicat cineva să o facă mai devreme) şi a sfârşit prin a o consulta (la presiunile asociaţilor de magistraţi), dar, mare surpriză, răspunsurile au venit după ce răul fusese deja făcut.

A continuat prin a acorda o nouă şansă PSD-ului prin numirea actualului prim-ministru, Viorica Dăncilă, iar acum se dă de ceasul morţii că Partidul Social Democrat a adus România pe marginea prăpastiei. Adevărul e că Iohannis s-a temut mai mult de o eventuală suspendare decât de dezastrul pe care putea să-l facă PSD-ul lui Dragnea, aşa că s-a mai ploconit o dată.

A demis-o pe Laura Codruţa Kovesi şi nici măcar nu a avut bărbăţia de a face singur anunţul care a şocat o ţară întreagă, ci a trimis-o pe Mădălina Dobrovolschi, purtătorul de cuvânt. După câteva luni, i-a venit rândul lui Augustin Lazăr. De această dată, preşedintele Klaus Iohannis s-a arătat mai bătăios şi a refuzat demiterea, deşi aceeaşi strategie putea fi folosită şi pentru a o proteja pe LCK. Atunci nu a fost nevoie de riscuri inutile, dar acum ar fi fost prea mult, chiar şi pentru aplaudacii fideli ai domniei sale.

Ni s-a tot repetat că „n-a avut ce face”, că aşa a decis CCR, deci preşedintele trebuie să se supună. Desigur, este o retorică pe care mulţi o înghit pe nemestecate, dar scapă din vedere un lucru. Funcţia de preşedinte este una aleasă direct, prin vot universal, deci are o legitimitate unică oferită de popor.

Prin urmare, stau şi mă întreb, 6.000.000+ de voturi nu ar trebui să te responsabilizeze în aşa măsură încât să îţi asumi nişte riscuri (chiar şi să fii suspendat) şi să faci posibilul şi imposibilul pentru a apăra statul de drept? Dacă nu ţi-ai propus decât să fii un notar, de ce te-ai mai făcut preşedinte?

Mulţumită pasivităţii domnului Iohannis şi mârşăviilor guvernării PSD-ALDE, funcţia a fost golită de conţinut. A mai rămas valoarea simbolică, cât o mai conta şi asta.

Mai mult, Iohannis acum ne anunţă că o să facă şi pe dracu-n patru dacă este nevoie, dar cu siguranţă o să construiască o altă majoritate parlamentară. Minunat, nimic de zis. Dar am totuşi o întrebare: dacă până acum ni s-a spus că nu se poate, că o asemenea atribuţie nu îi aparţine preşedintelui, dintr-o dată cum de a devenit posibilă? Să nu îmi spuneţi că datorită apropierii alegerilor, că nu vă cred.

Preşedinţia nu reprezintă un obiectiv important pentru PSD. Ceea ce contează sunt localele şi apoi parlamentarele. Iar pentru ca în acele momente importante partidul să performeze, curăţenia trebuie făcută. Ce moment mai bun pentru o curăţenie de toamnă decât alegerile prezidenţiale?

În acest peisaj pestriţ o regăsim şi pe doamna neconflictuală, Viorica Dăncilă, puţin disperată. Sondajele o arată la un minim istoric în istoria de după ’90 a PSD-ului, iar Tăriceanu o tot stresează cu ieşirea de la guvernare.

Normal, doar o poveste de adormit copiii. Nici în cele mai negre coşmaruri, CPT nu o să iasă de la guvernare, deoarece grupul infracţional organizat care se hrăneşte din Ministerul Energiei ar muri de foame şi, totodată, resursele pentru campanie s-ar pulveriza.

Tăriceanu joacă sceneta asta de prost gust cu „negocierile” care implică ProRomânia, fiindcă e conştient de situaţia imposibilă în care se află Dăncilă şi vrea să îi forţeze mâna. Ajunsă preşedintele partidului doar pentru că a ameninţat cu demisia din poziţia de prim-ministru, doamnei Dăncilă îi cam fuge partidul de sub picioare.

Şansele de a accede în turul 2 (adevăratul obiectiv al Vioricăi Dăncilă) par să se diminueze pe zi ce trece, în ciuda înţelegerii tacite pe care a făcut-o cu preşedintele Iohannis, despre care am scris pe larg aici. Îngrozită că o să fie eliminată din primul tur al prezidenţialelor şi apoi aruncată peste bord de partidul înfuriat, Dăncilă s-a dus într-o suflare peste Tăriceanu şi Ponta, care vezi Doamne negociau un parteneriat şi eventual ieşirea de la guvernare a ALDE-iştilor, să caute sprijin.

Să fim realişti. Şansele ca doamna Dăncilă să ajungă în turul 2 sunt anemice, mai ales că pare că a pierdut şi principalul atu, suportul primarilor, care încep să se răzvrătească.

Nemulţumirile din partid sunt enorme. S-au adunat frustrări, iar conturile trebuie reglate în aceste momente în care PSD-işti sunt mai divizaţi ca niciodată. Oamenii din eşaloanele 2 şi 3 vor face corp comun cu nemulţumiţii din fruntea piramidei şi îi vor sacrifica pe cei de care s-au săturat.

Preşedinţia nu reprezintă un obiectiv important pentru PSD. Ceea ce contează sunt localele şi apoi parlamentarele. Iar pentru ca în acele momente importante partidul să performeze, curăţenia trebuie făcută. Ce moment mai bun pentru o curăţenie de toamnă decât alegerile prezidenţiale?