Într-o ţară normală, anunţul preşedintelui nici nu trebuia făcut, căci e de la sine înţeles: cum să pui un penal înfruntea Guvernului? Nici părinţii Constituţiei nu s-or fi gândit la aşa trăznaie, din moment ce n-au pus în legea fundamentală nicio condiţie care trebuie să fie îndeplinită de cel care aspiră la poziţia de prim-ministru. Unele lucruri, aparţinând celui mai elementar bun simţ, nu trebuie reglementate explicit, pentru că sunt de la sine înţelese de orice om normal la cap. Sau ar trebui să fie.

Iată însă că tumultoasa noastră viaţă politică ne-a adus în pragul inimaginabilului: eram tot mai aproape de perspectiva de a avea un prim-ministru cu cazier penal. Ca să prevină asta, preşedintele a făcut, din timp, anunţul firesc: va respecta votul popular, va încredinţa formarea Guvernului partidului care va obţine majoritatea absolută, iar în caz contrar, după consultări, va încredinţa formarea Guvernului celor care sunt capabili să formeze o majoritate parlamentară. Până aici, perfect constituţional.

Preşedintele a adăugat însă că nu va desemna ca premier persoane cu probleme penale. PSD-iştii mârâie că această exigenţă ar fi neconstituţională, dar lucrurile pot fi privite şi altfel: această exigenţă este parte din pachetul cu care preşedintele vine la consultări, astfel încât toată lumea să ştie la ce să se aştepte din partea sa. Ce e neconstituţional aici? Consultările sunt obligatorii, că aşa zice Constituţia, dar conţinutul lor este la latitudinea participanţilor, cu o condiţie: să fie rezonabile. Să vină acum cineva şi să arate că această cerinţă a preşedintelui nu este rezonabilă.

În momentul de faţă, oficial, PSD nu are un candidat de premier. Liviu Dragnea însuşi a declarat în mai multe rânduri că numele premierului va fi făcut public abia după alegeri, chiar dacă acoliţi de-ai săi din partid îi vehiculează insistent numele. Dacă PSD persistă în această ambiguitate până după alegeri şi va merge la Cotroceni cu soluţia Dragnea-premier, preşedintele va putea oricând să spună că această soluţie nu a fost parte a ofertei electorale pe care au votat-o românii. Preşedintele nu este ţinut de nimic respecte propunerea PSD, căci nu încalcă votul popular, şi îşi poate impune criteriul de integritate pe care tocmai l-a anunţat. Una peste alta, ambiguitatea de acum este o soluţie vulnerabilă pentru PSD.

O a doua opţiune ar fi ca PSD să şi-l asume pe Dragnea ca premier în mod explicit, ca parte a ofertei electorale, aşa cum în 2009, încă nenăscutul USL a mers în alegeri cu soluţia declarată şi declamată Iohannis-premier. (Lăsăm ironia sorţii să-şi facă treaba în legea ei). Într-un asemenea caz, pentru că aşa e natura umană, este evident că întreaga campanie electorală a PSD va căpăta un puternic caracter personalizat, cu riscul de a dilua semnificativ toate celelalte mesaje pe care partidul va dori să le transmită. Întrebările pe care trebuie să şi le pună PSD-iştii sunt: merită Liviu Dragnea un asemenea risc? Are el măcar potenţialul de atractivitate pe care îl avea Iohannis în 2009? Poate PSD să-şi parieze întreaga campanie doar pe cartea Dragnea-premier? Dureroase răspunsuri, riscantă soluţia.

În sfârşit, a treia opţiune ar fi ca PSD să renunţe complet la soluţia Dragnea-premier. Pentru asta însă, partidul trebuie să se vindece urgent de o boală congenitală, moştenită de la Partidul Comunist Român: aceea de a considera că partidul este egal cu statul, ba chiar că este deasupra statului. Alegerea lui Liviu Dragnea în fruntea PSD în pofida cazierului său penal, cu oricâtă unanimitate se va fi făcut, rămâne totuşi o afacere de partid. Desemnarea sa ca premier este însă o afacere de stat, căci primul ministru nu reprezintă, în ţară şi în străinătate, doar pe românii membri PSD sau doar pe cei care votează cu PSD-ul, ci pe absolut toţi românii.

Şi toţi avem acest drept fundamental, care nu este prevăzut în Constituţie: dreptul de a nu ne fi ruşine.