Primul a fost destinat pieţei interne: normal, fiind evident şi că va genera cele mai rapide reacţii de răspuns şi, ca atare, va polariza întreaga atenţie a comentatorilor din presă şi va obliga pe actorii principali ai scenei politice la reacţii rapide, cele mai multe epidermice şi relativ superficiale. Lăsând în umbră deplină (şi, ca atare, ignorând total) pe cel de-al doilea destinatar.

E vorba despre cancelariile diplomatice şi, mai ales, echipele specializate în evaluarea de impact şi riscuri, dar şi în construcţia de scenarii prospective. Cele care funcţionează la nivelul serviciilor de informaţii sau deservesc cabinetele preşedinţilor sau prim-miniştrilor. Sigur că anunţul acesta nu a luat pe nimeni prin surprindere, era perfect în logica jocurilor şi, ca atare, fusese corect anticipat atât în mesajele trimise din ambasadele de la Bucureşti cât şi în rapoartele realizate după diversele vizite de politicieni străini veniţi în misiuni de informare în România.

Şi atunci?

Există o rutină care însoţeşte aceste momente şi despre ea ar trebui să vorbim căci, după părerea mea, momentul ales de preşedintele Iohannis ţine seama de aceste criterii şi de corelarea automată, de sistem, care de azi pune la muncă aceste echipe. Misiunea lor este de a actualiza, pe baza materialelor existente, primul dosar comparativ cu doar doi candidaţi pentru viitoarele alegeri prezidenţiale din România.

Până în acest moment, la capitolul „candidaturi potenţiale pentru preşedenţia României“ erau citate mai multe nume, dar obligaţia profesională a analiştilor era să listeze cele câteva candidaturi pomenite pe piaţă ca având oarecare potenţial. Din acest moment, este clar că dosarul se reduce la Iohannis şi contracandidatul său. Pe cale directă de consecinţă, dosarul respectiv începe prin enumerarea comparativă a avantajelor şi vulnerabilităţilor precum şi a bazinului respectiv de susţinere electorală, actual şi de perspectivă, alături de o descriere comparativă a nivelului de participare la vot în trecutele campanii electorale şi cauzele care au demotivat sau, dimpotrivă, au mobilizat cetăţenii la urne. Pentru fiecare candidat, alături de profilul psihologic ultra-amănunţit, se dă şi un coeficient de rezistenţă la testele de stres, importante pentru a demonstra capacitatea de negociere, dar şi de discuţie în contradictoriu cu mai multe tipuri de adversari politici.

Al doilea capitol, absolut esenţial, îl reprezintă evaluarea capacităţilor dovedite de conectare ale personalităţii analizate cu principalele priorităţi ale ţărilor interesate, dar şi, în cazul nostru, a ţărilor ce ne sunt partenere în cele două spaţii de construcţie comună la care am aderat, Uniunea Europeană şi NATO. Şi, poate acum cu mult mai mult ca în trecut, acest capitol al raportului comparativ a căpătat o importanţă excepţională, tocmai din cauza tensiunilor, divergenţelor şi luptelor interne din aceste spaţii. Cele care le testează capacitatea de rezilienţă. Dar, în acelaşi timp, obligă la reacţie. Cea care se produce exact în aceste zile, cei mai puternici dintre jucători dorind o salvare a proiectului european. Dar avertizând pe toate canalele că, în cazul în care vor exista forţe excentrice, sunt gata să joace chiar cu mai puţini membri adunaţi în jurul unor mari proiecte comune. Nu cu participare obligatorie pentru toate ţările acum membre UE, ci doar pentru cele care vor, care pot şi sunt capabile să facă acest lucru.

Dacă admiteţi acest lucru, atunci nu trebuie să vă mire faptul că toate cabinetele liderilor politici din această formulă de Europa în care trăim acum, doresc să vadă deja (sau cât mai repede posibil), cu cine vor juca alături în perioada care se va suprapune peste primele mari proiecte esenţiale pentru supravieţuirea Europei. Ca atare, dosarul România va detalia capacitatea candidaţilor la funcţia prezidenţială de a vrea, putea şi capacitatea lor de a se conecta la priorităţile respective. Aducând astfel o garanţie pentru ce va fi sensul prezenţei României în viitoarele jocuri, a sensului predictibil al poziţiei noastre de negociere în marile probleme care se constituie acum pe lista de priorităţi ale UE şi NATO. Foarte important este - şi asta vor dori să argumenteze analiştii respectivi - dacă, pe baza profilurilor existente, se poate spune deja pentru ce tip de drum viitor va milita fiecare dintre candidaţi: unul de tip "euro-conform" care să presupună dorinţa de a merge cât mai aproape de "nucleul dur" european sau, dimpotrivă, intrând pe calea euro-scepticismului şi încercând să intre în construcţia Vişgrad, eventual transformată într-o nouă Mitteleuropa sau, în cel mai rău caz, într-o Uniune a Statelor Balcanice, periferică şi nu numai geografică.

Nu uitaţi că, pe fond, acest dosar comparativ trebuie să dea o idee cât mai clară asupra capacităţii fiecăruia dintre candidaţi de a respecta angajamentul pe care, în mod tradiţional, îl ia orice preşedinte la prima vizită la Bruxelles, cel de a asigura buna funcţionare a mecanismelor de apărare şi securitate ale României, de a veghea corect la îndeplinirea angajamentelor luate de ţara noastră pe plan internaţional.

Sigur, nu partenerii noştri pot în vreun fel să decidă asupra a cine va fi preşedintele României.

Dar asta nu-i împiedică să-şi dorească să ştie cine va fi persoana respectivă şi dacă doreşte sau nu, în realitate şi nu formal, să menţină nivelul de ambiţie europeană şi euro-atlantică exprimat de România. Sau dacă, spre exemplu, va lupta pentru o Românie care să respecte valorile fundamentale ale UE, printre care, în primul şi în primul rând, cele ce definesc statul de drept. Toate astea laolaltă pot să ne scoată din joc, să ne aşeze pe o margine în care supravieţuirea să ne fie din ce în ce mai greu finanţabilă, iar marginalitatea geografică să se confunde cu izolarea.

Despre asta e vorba, astea sunt mizele jocului extern care înseamnă viitoarea poziţionare şi credibilitatea a României.