INTERVIU Irina Teodorescu, scriitoare: În izolare am făcut o colectă de vise. Au fost mulţi oameni care mi-au trimis visele lor

Irina Teodorescu

ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 15 artişti tineri din Franţa care promovează cultura română. Azi: scriitoarea Irina Teodorescu: ”Mă deranjează că o operă de artă poate avea o valoare comercială”.

ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Irina Teodorescu: Problema opririi lumii culturii este foarte interesantă pentru că, în ceea ce mă priveşte, nu am avut impresia că am trăit o oprire a lumii culturii. Deja pentru că nici nu ştiu prea bine ce este o lume a culturii şi apoi pentru că ştiu cum am reacţionat eu însumi, ce am facut eu, iar eu nu am simţit o oprire de acest gen. Lumea culturii este un concept un pic cam complicat, poate prea vast, în orice caz ceea ce am resimţit eu este mai degrabă de genul « timp calm ». Este o expresie pe care am auzit-o când copiii mei erau mici, la grădiniţă, şi adesea în timpul zilei aveau momente impuse de « timp calm », nu sieste propriu-zise, ci momente de linişte. În care copiii trebuie doar să stea liniştiţi, să nu se agite fizic. Este un lucru foarte bun să ai acest timp calm din când în când. Este o idee care îmi place. Izolarea încă nu s-a terminat peste tot în lume, sunt ţări în care ea continuă. Noi, în Franţa, suntem în prima fază, vom vedea cum va continua.

Dar am impresia că am avut ocazia de a zăbovi puţin asupra ideii acesteia, de a ne opri şi de a cugeta la ceea ce avem de făcut. Ne-am permis să acceptăm pentru un timp că lumea e pe dos, dar bine, poate sunt doar eu, astfel, obişnuită cu această idee. Locuiesc la etajul 26 şi aici ninge rar, dar când ninge, şi s-a întâmplat deja acest lucru, din cauza curenţilor de aer, am impresia că ninge invers.

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Da, aşa a fost. Totul a început astfel, voi încerca să explic cât mai simplu, prin acest desen al unui vis pe care l-am avut la două săptămâni de când eram izolaţi. In vis şi în desen sunt eu şi fiul meu, pe când avea 8-9 ani, în vis, e şi o maimuţă din Amazonia. În vis treceam pe lângă un râu, amândoi, pe câte un monociclu, şi ne uitam la maimuţele acestea. Apoi, ceva mai târziu, într-un alt vis eram într-o galerie de artă şi vindeam opere conceptuale, care nu îmi plăceau deloc, mi se păreau prea conceptuale şi prea bizare. Cam ca aceşti cartofi înfofoliţi ca nişte bebeluşi, şi în această galerie era o doamnă care cumpăra un astfel de cartof, cel mai ieftin, costa 450 de dolari. Iar cumpărătura se făcea cu… ei bine, o « Carte vitale » (un card al asigurărilor medicale de stat franceze). Şi nu mi se părea deloc inteligent să-ţi cheltuieşti fondurile de asigurare de viaţă, deci de pe o Carte vitale, pe o operă de artă care mi se părea nereprezentativă. Asta se întâmpla în Statele Unite.

Şi apoi am mai visat ceva pe care nu-l voi mai povesti. Dar odată cu visele acestea mi-am zis că se întâmpla cu siguranţă ceva şi în gândirea adormită (la pensée endormie) care ne traversează, care poate că nu ne aparţine direct, ci poate aparţine unui « ceva » ce ne înconjoară atunci când suntem în izolare. Şi am avut ideea aceasta de a cere oamenilor să îmi trimită visele lor, de fiecare dată un vis şi un desen, pentru a vedea dacă reusesc să găsesc în aceste vise conturul acestei forme de izolare. Am făcut o colectă de vise, au fost mulţi oameni care mi-au trimis visele lor, care au participat. A fost un demers care m-a ocupat patru săptămâni, şi am acum o colecţie serioasă de vise care este doar debutul acestui proiect pe care voi încerca să îl regrupez astfel încât la final să am forma izolării. Voilà !

ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă  ale artistului în timpul izolării?
În timpul izolării, mijloacele mele de existenţă s-au redus, totuşi, trebuie să vorbim despre bani, cuvânt care uneori, poate chiar în acest context, poate fi perceput ca un cuvânt trivial. Deci am avut anulări din partea mai multor festivaluri literare, de întâlniri care erau prevăzute în mai multe licee, mai ales în regiunea Gironde, unde trebuia să petrec două săptămâni într-un turneu cu liceenii. Liceele fiind închise, turneul a fost anulat, evident, toate acestea au fost anulate, multe festivaluri etc.

Din fericire, a existat mobilizarea mai multor organisme – Centrul Naţional francez al Cărţii (Centre national du livre, CNL), Societatea oamenilor de litere (La Société des gens de lettres (SGDL), asociaţii de artişti-autori, pentru a ne ajuta.  Am putut beneficia de aceste fonduri solidare, altfel, în afară de toate acestea, am putut să-mi continui activităţile în mod normal. Este adevărat că nu fac parte din categoria oamenilor de spectacol, a actorilor, a acelor meserii artistice care au nevoie de un public imediat, deci mă consider cu mult mai puţin defavorizată decât această parte a artiştilor.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
Cultura de mâine, lumea de după, este o întrebare dificilă. Nu ştiu deloc, nu am recomandări de făcut, dar, mai ales cultura pentru mine este, aşa cum spuneam la început, un concept foarte foarte larg, deci aş vrea să vorbesc doar despre lumea cărţilor, despre literatură. Sunt multe lucruri care cred că merg foarte bine, multe iniţiative frumoase, multe festivaluri, lucruri interesante, oameni care citesc. O lume bogată.

Dar sunt şi multe lucruri pe care aş vrea să le schimb, să le modific, să le fac de fapt să dispară de-a dreptul, dacă aş avea o baghetă magică. Este mai ales această idee, care mă deranjează, că o operă de artă – fie că e o carte sau o piesă muzicală, lărgesc din nou conceptul, un spectacol, un film – poate avea o valoare comercială. O operă de artă trebuie să fie valoarea noastră cardinală, asta aş vrea să schimb, dar nu ştiu cum. Mi se pare dificil să aduc de undeva un alt criteriu, şi mai ales să îl aplic, deoarece gustul şi culorile, toata lumea ştie, sunt proprii fiecăruia. E dificil să gasim altceva pentru această valoare comercială decât cifrele ; mă întreb ce anume altceva am putea cifra decât banii – pentru a ne cumpăra o carte, un tablou, altfel decât cu bani… Aş vrea să încercăm să începem să schimbăm cumva această stare, măcar prin a ne gândi cum să facem această schimbare.

Bonus: Aş vrea să vă împărtăşesc un articol pe care l-am publicat în 2016 în revista « Kaizen », şi pe care îl consider foarte pe subiect : « Viaţă mai bună, adresă mai bună. Strada Castelpedeal, da. La primul etaj. Vom fi liberi ca nebunii. Vom purta ochelari, două perechi, una albastră, alta gri, pentru a privi înainte şi pentru a privi în jos. Lasă stânga şi dreapta. Voi învăţa să-ţi tai barba. Ca nebunii, da. Liberi la etajul unu. Nu ne vom mai spăla niciodată. Tu vei învăţa să-mi cauţi păduchii şi-i vei prinde cu degetele tale, îi vei zdrobi sub  unghiile tale negre, vei ajunge foarte priceput la asta. Vei iubi mirosul corpurilor noastre mizerabile. Strada Castelpedeal, la primul etaj, vom mânca gaufre. Şi pâine prajita cu caşcaval. Vom fi cerşetori care mânâncă gaufre dimineaţa, cu brânză şi ciocolată. (Cine a inventat gaufrele?) Voi fi grasă, foarte grasă. Voi purta rochii largi cu flori, fără pantofi şi fără curea, doar în şosete, rochii şi şosete de lână.

Voi fi acea femeie-cactus, aşa cum am visat mereu să fiu. Ţi-am mai spus deja asta. Şi tu un copac, ceva înalt şi înţelept, o chestie seculară. Nu ştiu ce vom face cu zilele noastre, eu şi cu tine. Prieteni, nu vom mai avea deloc. Părinţii tăi, dar şi ai mei, vor fi departe. Nu vom mai vedea pe nimeni niciodată. Nu vom avea copii, e complicat cu copiii, nu ştii la ce să te aştepteţi cu ei. Totuşi, eu cactus şi tu arbore, nu ştiu ce am face amândoi».

Interviul video în limba franceză poate fi urmărit aici

Cine e Irina Teodorescu

Irina Teodorescu este o romancieră de origine română, de expresie franceză, stabilită de mult timp în Franţa. A părăsit România cu destinaţia Paris în 1998, unde practică la început meseria de grafician, creând chiar o mică agenţie de comunicare împreună cu doi colaboratori. După un prim volum de nuvele (Treize, editura Emue), ea publică primul său roman, La Malédiction du bandit moustachu, editura Gaia, 2014 (Blestemul banditului mustăcios, singurul său volum tradus în limba română şi apărut la Editura Polirom, 2016). Roman rapid remarcat de publicaţia Le Figaro Littéraire, care o denumeşte imediat pe Irina Teodorescu « una dintre cele zece figuri importante ale rentrée/debut de sezon literar francez ».

Ultimul rău roman, Ni Poète ni animal (Nici poet, nici animal), apărut la editura Flammarion, face parte din topul celor mai bune şase romane ale debutului de sezon literar 2019, potrivit ediţiei pariziene ale revistei Vogue. Pentru Sylvie Tanette, de la revista Les Inrockuptibles,  « există imagini care vor rămâne pentru mult timp în mintea cititorilor Irinei Teodorescu ». Pentru Zoé Courtois, de la ziarul Le Monde, scriitoarea utilizează « un stil inedit, fin şi amuzant, extrem de elevat » iar « Irina Teodorescu aduce, cu acest Ni poète ni animal, un elogiu straniului, domeniu a cărui putere în acelaşi timp literară şi politică este afirmată prin scris cu subtilitate şi forţă. Superb ».

Irina Teodorescu este laureata mai multor premii literare:

• 2014 : premiul acordat de Société des Gens de Lettres (Societatea oamenilor de litere) pentru primul roman, La Malédiction du bandit moustachu;
• 2014 : premiul acordat de l'Association des écrivains de langue française Europe (Asociaţia scriitorilor de limbă franceză Europa) pentru  La Malédiction du bandit moustachu;
• 2017 : premiul Récit de l’Ailleurs/ Poveşti din alte părţi (Saint-Pierre-et-Miquelon) pentru Les Etrangères (Străinele);
•  2018 : finalista premiului Ouest-France Etonnants Voyageurs (ziarul Oues-France Călători uimitori) pentru Celui qui comptait être heureux longtemps (Cel care dorea să fie fericit mult timp);  

În contrapunct, Irina dezvoltă şi o expresie plastică, după cum mărturisesc expoziţiile şi instalaţiile prezentate. Ultima apariţie:  expoziţia « Ghid năuc al sectorului Est », compusă din desene şi texte, o vagabonzeală prin România (Galerie Larith, Chambery mai 2019, Festival Grand Bivouac, octobre 2019)

Irina Teodorescu: Locuiesc la Paris, în acest apartament pe care îl vedeţi în spatele meu şi pe care îl consider « la mine acasă ». De la început ni s-a zis să stăm acasă, deci m-am întrebat imediat « unde este acasă ». Ei bine, aici este acasă. Au existat câteva momente de ezitare în faţa unor alte posibilităţi, cea de a pleca de exemplu, la munte în România, la Azuga. Este o mică staţiune de schi în Carpaţi. Ei bine, până la urmă, dacă ni s-a zis să stăm acasă, acasă este aici, am decis ca urmare să rămân.

Citeşte şi:

1. Pianista Axia Marinescu: Experienţa concertului, a sălii reale de spectacol nu poate fi înlocuită. Îmi lipseşte profund

2. INTERVIU Artişti români în izolare. Coregraful Daniel Pop: Am trăit un adevărat moment de purificare. M-am hrănit din propria mea interioritate

3. INTERVIU Artişti români în izolare. Florin Petrachi, pictor: Arta ţine şi de foame. Arta se consumă zilnic şi nu cu porţia, indiferent de vremurile trăite

4. INTERVIU Nicolas Cavaillès, traducător: Psihoza sanitară m-a scârbit. Am „vizitat“ cu un imens câştig mişcarea onirică românească, o imensă fabrică de vise