Nu mă număr nici printre cei care consideră că oficialii trebuie să aibă puteri discreţionare în vremuri de criză, în timp ce cetăţenii trebuie să asculte smeriţi de vocea autorităţilor. Pe de altă parte, dreptul de a avea o opinie şi de a contesta deciziile autorităţilor politice NU echivalează cu „dreptul” de a-i pune în situaţie de risc pe cei din jur. Nu cred că trebuie să-i blamăm pe cei care împărtăşesc o anumită religie, dar credinţa nu poate fi folosită pentru a negocia forţa legii.

Nu mă aflu printre cei care consideră că Preşedintele Klaus Iohannis îşi depăşeşte atribuţiile constituţionale, încercând să găsească un echilibru între instituţiile statului care gestionează problema pandemiei, dar nici printre cei care transferă automat, necritic, votul dat în alegerile prezidenţiale din 2019 către partidul condus de Ludovic Orban.  

Cu toate acestea, oricât de echidistant ai încerca să judeci lucrurile, nu ai cum să nu observi că am ajuns în această situaţie (104 decese, în ultimele 24 de ore, care ridică numărul total al victimelor la 6.574, de la începutul pandemiei) pentru că, de multe ori, au prevalat interesele particulare ale unor decidenţi (cu precădere, interesele politico-electorale ale partidelor politice) în detrimentul intereselor de sănătate publică ale României. De asemenea, nu am reuşit să găsim un echilibru între responsabilităţile autorităţilor şi responsabilităţile cetăţenilor, între goana după audienţe media, condimentată cu apetitul bolnav pentru senzaţional şi teorii ale conspiraţiei, şi informarea publică onestă, cu rol educaţional şi de prevenţie. Nu în ultimul rând, am tolerat NEAPLICAREA LEGII faţă de cetăţenii care nu respectă cele mai simple reguli de prevenire a răspândirii virusului, ceea ce, evident, a accelerat nivelul de infectare în rândul populaţiei.

Comunicarea publică asumată de către oficialităţile guvernamentale – fundamentală în orice situaţie de criză – a fost şi rămâne haotică, tema centrală a acesteia fiind „atacarea adversarului” şi nu construirea unui anume tip de consens în raport cu pericolul pandemiei, consens posibil numai pe baza unui dialog permanent cu cetăţenii, la toate nivelurile.

Prin urmare, ingredientele dezastrului sunt (aproape toate) prezente: (i) nivel scăzut de credibilitate a autorităţilor; (ii) lipsa unei direcţii clare de acţiune; (iii) incapacitatea - la nivel politic, nu tehnic - de a înţelege conceptul de criză care se propagă după un model de tip „progresie geometrică”; (iv) incapacitatea autorităţilor de a aloca la timp resursele umane şi financiare corespunzătoare; (v) comunicarea publică contraproductivă, axată în principal pe răfuieli politice şi „deconturi electorale”, însoţită de o avalanşă de ştiri false, multe susţinute financiar cu bani de la bugetul statului.

În câteva săptămâni, ţara va fi blocată de numărul foarte mare de îmbolnăviri şi victime ale virusului SARS-CoV-2. Sub presiunea dezastrului medical vor creşte şi tensiunile sociale, cu forme de manifestare greu de anticipat. Cred că politicienii încă mai pot opri acest carusel al prostiei îngâmfate şi încă mai au timp să se aşeze la masă pentru a aborda tema COVID19 într-o manieră responsabilă, transpartinică şi nu politicianistă. Revenirea la un lockdown controlat este evidentă, chiar dacă nu ne place, fiind, de fapt, SINGURA măsură cu efecte vizibile, pe termen scurt (14 zile), de rupere a lanţului contaminării comunitare prin reducerea semnificativă a incidenţelor.

Întrebarea este însă următoarea: recunoaştem situaţia gravă în care ne aflăm şi acţionăm împreună pentru a o remedia? Dacă răspuns este negativ, o să facem zilnic inventarul deceselor şi o să constatăm că numărul lor este din ce în ce mai mare. Iar într-o zi va fi atât de mare încât nici oficialii politici nu o să mai ştie pe cine să dea vina.

O să vedem zilele / săptămânile următoare cât de maturi (politic) suntem.