Este un infantilism din partea vechii clase politice care îşi poate justifica ipocrita minciună şi lipsa de bun-simţ. Pe un copil îl poţi minţi sau păcăli, o faci pentru binele lui, deci perfect justificat. Aşa se face că asistăm cu o flascitate nejustificată la orice trăsnaie pe care o scot pe gură tot felul de indivizi.

Am primit cu seninătate câini scoşi la miting contra bani, asasini care îl urmareau pe Liviu Dragnea prin oraş, conspiraţia lui Soros împotriva României. Ultima marotă, bau-baul folosit pe post de mănâncă tot din farfurie şi taci din gură: Emmanuel Macron.

Se vorbeşte şoptit sau ironic despre noii politicieni români care reuşesc să facă jocuri la Bruxelles. „Hai, dom-le, că aşa ceva nu există!”. Unde am mai văzut noi aşa ceva? Niciodată, aşa că nu putem crede că o relaţie funcţională se bazează pe dialog şi negociere. Singura negociere pe care o acceptăm cultural este cea pe modelul Dragnea, care dădea funcţii contra beneficii. Punct.

Surprinzător, iritarea e mai mare în partea dreaptă, la cei cu care ne vom întâlni inevitabil în viitorul apropiat. Aşa că rămâne să ne uităm cu stupoare la nişte oamenii care invocă presupusele conspiraţii macroniste la aceeaşi cotă cu invenţia soroşistă. Ai zice că sunt furioşi că la întâlnirea cu preşedintele Franţei acesta i-a tratat cu tăcere. Dar e normal, aşa e când te chinui să îi strângi mâna unei statui de ceară la Madame Tussaud.

Revenind la ale noastre, trebuie spus că discordia din jurul funcţiei europene a Laurei Codruţa Kovesi este motivată de două aspecte caracteriale ale societăţii noastre. Invidia, pentru că la noi invidia macină societatea permanent, fără a realiza că prin acest comportament subminăm tot. Şi mânia „de a face pe cineva om”. Oficialii români cred că, atunci când numesc pe cineva sau susţin pe cineva, dau ceva extrem de personal. Refuză cu obstinenţă să accepte că numirea într-o funcţie face parte din îndatoririle funcţiei pe care o ocupi. Ruşinos şi mic, în acelaşi timp.