Impotenţa politică

Când nu poţi să duci o treabă până la capăt cel mai uşor este să delegi responsabilitatea către alţii. Problemele importante ale ţării au fost pasate în ultimii 20 de ani de către politicieni atât de des încât „temporizarea“ pe care naţionala de fotbal a României o exersa cu succes - spre disperarea adversarilor -, cu mulţi ani în urmă, pare azi un atac în valuri.

Oamenii politici sunt aleşi ca să rezolve ceea ce altfel s-ar fi rezolvat prin votul întregii comunităţi, în fiecare zi, pe fiecare problemă cu care comunitatea se confruntă. Dacă am fi fost încă la stadiul de trib ne întâlneam seara în jurul focului şi votam repede, înainte să ne culcăm, fiecare chestiune în care existau păreri diferite. Nu mai suntem trib, nici cnezat, nici măcar voievodat, dar politicienii aleşi ca să rezolve problemele comunităţii au început să ne ceară părerea din ce în ce mai des. 

Şi cum nu ne pot strânge pe toţi în jurul focului, ne ameninţă cu referendumul pentru orice ei nu sunt în stare să decidă. Îi plătim degeaba, pentru că salariile şi indemnizaţiile pe care le primesc sunt fix ca să decidă în locul nostru. Dacă decideam toţi nu mai era nevoie să-i plătim pe ei. Ce te faci atunci când cei pe care-i plăteşti să decidă au ajuns într-o impotenţă decizională majoră şi cheamă la vot toată comunitatea pentru orice fleac?

Domnul primar Sorin Oprescu  nu poate să decidă cine trebuie să stăpânească strada, câinele sau omul. Domnul Victor Ponta nu reuşeşte să decidă dacă o mină trebuie redeschisă ori ba, deşi când a fost închisă n-a mai cerut nimeni părerea comunităţii. Domnul Traian Băsescu nu ştia dacă vrem mai mulţi parlamentari sau mai puţini, aşa că ne-a chemat să spunem câţi trebuie să stea în Parlament să ne reprezinte şi ar vrea să ne mai cheme odată pentru acelaşi lucru. Domnul Crin Antonescu vroia să afle nici mai mult nici mai puţin decât dacă mai vrem sau nu să fie preşedinte un om care nu pierduse niciodată alegerile şi pe care „tribul“ îl votase deja de două ori să stea la Cotroceni, nu în garaj.

Delegarea de responsabilitate merge mai departe şi are aspecte hilare. Doamna Rovana Plumb, ministrul Mediului şi Schimbărilor Climatice, nu dă un aviz pozitiv sau negativ pe proiectul Roşia Montană până când parlamentarii nu votează dacă proiectul merge sau nu mai departe. Iată, în toată splendoarea ei, definiţia impotenţei politice. Ministerele sunt locurile în care pe lângă şefi, aşezaţi politic în fruntea lor, există specialişti în problemele pe care le gestionează. Parlamentul este format din reprezentanţi ai poporului, ei nu sunt specialişti în problemele pe care le votează decât accidental. Doamna Plumb ne spune astfel că specialiştii în probleme de mediu vor spune da unui proiect dacă poporul - necunoscător în probleme de mediu, prin reprezentanţii săi - la fel de neavizaţi în asemenea probleme - spune că e bine sau nu.

După o asemenea gogomănie mai rămâne ca Mircea Sandu să ne ceară părerea, printr-un referendum organizat luni, dacă ”Dodel” trebuie sau nu să joace titular contra turcilor în meciul de marţi.