Imagine, realitate şi colaborare politică

Dacă ascultaţi discursul unor consultanţi politici, în special cei specializaţi în campanii electorale, veţi fi probabil surprinşi să constataţi cât de puţin contează pentru ei realitatea şi cât de mult lucrează cu „adevăruri confecţionate”.

În tratatele de specialitate, acest fenomen este cunoscut sub denumirea „spin doctoring” şi este identificat în istoria omenirii încă de la primele forme de organizare politică. Evident, modalităţile de acţiune s-au adaptat mereu timpurilor, iar ceea ce vedem azi este rezultatul unui lung proces de „încercare, eroare”, care a dus la punerea la punct a unora dintre cele mai fine metode de manipulare prin adevăruri parţiale, combinate, în funcţie de context, şi repetate la infinit.

Imaginea a ajuns să domine politica. Nimic nu se face fără să fie elaborată imediat o teorie a efectului imagologic pe care o acţiune sau alta o poate avea asupra cetăţenilor.

Totul pare atât de sofisticat încât, în final, nici batista nu o mai poţi folosi în public fără un „studiu de impact” cu privire la tipul de mesaj transmis [„m”, „Mp” sau „mNp”], ceea ce ar putea să influenţeze cu 0,Xy% percepţia publică asupra calităţilor de lider ale personajului politic Q.

Concluzia vine de la sine: totul este imagine, iar realitatea – în opinia unora –, un impediment care poate fi uşor scos de pe scenă, integral sau pe bucăţi mici. Măiestria regizorului de a folosi luminile şi umbrele, combinate cu fumigene şi artificii, va influenţa rezultatul oricărei bătălii politice.

Aşa ajungem în situaţia în care discursul politic nu mai este despre oameni şi problemele lor, ci despre sunete şi jocuri de lumini, care ar putea influenţa votanţii.

Spectacolul a pus stăpânire pe tot şi pe toate, iar paleta largă de stiluri artistice şi coregrafie politică este vândută, la tarabă, de „experţi” care joacă deja pe o piaţă globală.

„Scorurile” practicate de aceşti profesionişti ai fardului politic sunt impresionante, iar formele de plată, diverse: bani [albi sau negri], contracte [albe sau negre], funcţii, influenţe etc. Fenomenul, după cum se poate vedea chiar zilele acestea în Austria, cu ocazia demisiei cancelarului Sebastian Kurz, este, din păcate, larg răspândit.

Tot aceşti „experţi” sunt şi cei care promovează contrastul, dramatismul, ruptura sau (auto)excepţionalul în spaţiul public.

Urmăriţi cu atenţie discursurile politicienilor – iar când zic „politicieni”, mă refer la cei care au anumite poziţii importante în partidele politice – şi veţi găsi, aproape la toţi, fie un discurs alarmist sau incriminator, inclusiv unul de tip „teoria conspiraţiei”, fie unul de tip „Oglindă, Oglinjoară ...”. Înjurăturile sunt parte a meniului mediatic al fiecărei zile, iar catastrofele (conform acestor discursuri) se întâmplă în fiecare oră.

Urmându-le exemplul, activiştii de partid, fie ei intelectuali autodeclaraţi sau cetăţeni simpli, continuă meciul disoluţiei sociale pe toate reţelele de socializare, în pieţe, în autobuz, la şcoală sau pe stradă.

Toată lumea se ceartă cu toată lumea – sau, mai exact, toate „bulele” se ceartă cu toate „bulele” –, iar cuvintele cheie folosite sunt dure:

hoţi, criminali, penali, nebuni, ciumaţi (galbeni, roşii, policolori), spirale şi fenomene paranormale, Superman, Xena, vaccin, cipuri 5G, oculta mondială, state paralele, perpendiculare, oblice, eşuate, prăbuşite etc.

Există însă şi momente în care această sarabandă a cailor verzi pe pereţii reţelelor sociale se loveşte de o realitate implacabilă, obiectivă, greu de cosmetizat.

Un moment al adevărului este atunci când, după ce ţipi – şi te pricepi bine la asta –, viaţa te aduce în situaţia să rezolvi chestiunile clamate.

Evident, este greu să recunoşti că nu te ţin curelele. De exemplu, capacitatea de a uni în jurul tău o echipă care să convingă o majoritate parlamentară că eşti în stare să rezolvi problemele ţării, în respect faţă de Constituţie şi lege.

*   *   *

Cred că USR Plus a mizat mult prea mult pe „realitatea augmentată”, alimentată prin tastele înveninate ale unor susţinători destul de radicalizaţi.

La ei nu există nuanţe. Totul este alb sau negru, bun sau rău, deştept sau prost, imaculat sau irecuperabil pătat, sfânt sau penal, iar filosofia lor de funcţionare este „misecuvinismul”, sindrom al narcisismului politic.

Şi-au autoproiectat o imagine mesianică (mai ales în online), una a excepţionalismului, un fel de Phoenix al politicii româneşti, care a început să se sfărâme imediat ce au ajuns la guvernare.

Cu fotografia guvernării semivoalată (numiri discutabile, tumbe politice dubioase, inconsistenţă logică în propriile lor discursuri şi fapte etc.) şi cu procentele din sondaje în scădere, au crezut că pot ieşi din această depresie imagologică prin supralicitare.

Au atacat la vârf, respectiv au construit cea mai mare campanie online de discreditare a unui oponent politic (în acest caz, preşedintele Iohannis şi PNL), au acţionat haotic pentru a da jos propriul guvern, continuând – simultan – să atace toate celelalte partide din Parlament, iar în final au ajuns izolaţi, cu imaginea şifonată în braţe.

Acum preşedintele României le-a dat posibilitatea celor de la USR Plus să fie în lumina reflectoarelor opiniei publice, nu pe post de tenori politici, ci pe acela de politicieni responsabili, capabili (sau nu) să unească oamenii şi Parlamentul, în jurul unor idei, al unor proiecte, în slujba ţării.

Dacian Cioloş, proaspăt ales preşedinte al USR Plus, desemnat de preşedintele Klaus Iohannis să formeze un nou guvern, va trebui să ne arate că deţine (sau nu) formula magică a unei noi substanţe de tip „Picătura”, cu care să lipească oglinda spartă a colaborării politice.

*   *   *

Sunt convins că acest caz, respectiv eşecul coaliţiei PNL – USR Plus – UDMR, la mai puţin de 10 luni de la constituire, va redefini tot ceea ce înseamnă conceptul de colaborare politică în România, pentru mulţi ani de acum înainte.

Acest eşec politic de proporţii îi va obliga pe politicieni să aibă o abordare mult mai echilibrată, mai pragmatică, axată pe acţiune politică şi rezultate concrete, nu pe discursuri goale şi ipocrizie.

România nu mai poate depinde de puseurile FB-ciste ale liderilor politici şi nu mai poate fi nici victima mistificării adevărului socio-politic, prin ignorarea problemelor oamenilor.

Acest stil de a face politică, cu ţânţarul pe post de armăsar / tenor politic, s-a încheiat.

Continuarea aici