Ieri şi nicăieri

România e doar formal a şaptea ţară membră a UE, nereuşind în zece ani să devină un jucător care contează într-o ecuaţie europeană tot mai dinamică. În Comisia Europeană, cota de angajaţi români e umplută pe orizontală. În Parlamentul European, euro-deputaţii noştri nu conduc nicio comisie de specialitate, nu e nici un român pe post de director, din cele trei locuri care ne revin, şi avem numai patru şefi de unitate din cei 15 alocaţi.

Pînă cînd trebuie? Pînă ieri. Urmează o improvizaţie stresantă, pe ultimii metri. Urgenţa primează asupra calităţii. Cînd acest stil de lucru devine regulă, nu poţi să nu te întrebi de ce nu există un minim efort de anticipare şi de programare.

Scot calendarul de la Parlamentul European: pe anul în curs, pentru anul viitor, cel de peste doi ani. Doi ani? Peste doi ani, în ziua cutare, la ora asta, fiecare angajat, dacă va fi sănătos şi nu va sări în aer şandramaua europeană, ştie unde se va afla, în ce fel de reuniune şi în ce loc, de vreme ce sălile de şedinţe pentru comisii şi grupuri politice sînt, de regulă, aceleaşi. Răspunsul vine sub forma unei strîmbături plictisit-amuzate: dacă şi aia e viaţă...

Vasăzică, nu aşa se trăieşte. Unde e ritmul, unde e suspansul, unde e, la urma urmei, farmecul? Fără tensiunea nopţilor albe dinaintea termenului-limită, munca nu are gust.

Improvizaţie şi adrenalină, nu previziune şi organizare.

Apoi, ne relaxăm: din viteza a cincea trecem în a doua, dacă nu oprim de-a binelea motoarele. Pînă la următorul hei-rup.

Acest specific naţional îşi arată consecinţele peste tot: lipsa prognozei şi a ordinii, alergia la reguli, inconsecvenţa şi apetitul pentru salturi au creionat o Românie post-comunistă haotică, funcţionând la voia întîmplării, ajunsă, prin graţia sorţii şi a unor interese externe, în structurile euro-atlantice, dar depopulată de un segment dinamic-competent al populaţiei, cu o economie făcută ferfeniţă, de la agricultura lăsată la cheremul naturii şi al satelor îmbătrînite, la industria aneantizată.

Nimic nou sub soare. Scăpaţi dintr-o dictatură – printre altele, şi de dezvoltare – ne-am întors la specificul naţional. N-am avut niciodată vocaţia construcţiei. Scuză şi adevăr, nici istoria nu ne-a păsuit să putem zidi temeinic.

Aşa a trecut un deceniu de la intrarea în Uniunea Europeană. O şansă istorică de modernizare, pe care, deocamdată, am irosit-o. De la contraperformanţa în accesarea fondurilor europene, la lipsa de influenţă decizională în instituţiile de la Bruxelles.

Pentru exerciţiul financiar 2007-2013, România s-a chinuit să depăşească pragul absorbţiei a jumătate din finanţarea europeană disponibilă. Lipsa de proiecte cu impact major în economie şi crearea de locuri de muncă, accentuarea decalajelor de dezvoltare între regiunile ţării, starea tot mai precară a infrastructurii – de la transport, la servicii medicale – toate sînt consecinţele inexistenţei unui program naţional postaderare. Ţara noastră a intrat în UE fără o planificare strategică pe termen mediu şi lung şi fără o pregătire a capacităţii administrative, în vederea valorificării oportunităţilor pe care le presupune calitatea de stat-membru.

Nu au existat din timp programe pentru formarea specialiştilor în domeniul fondurilor europene şi nu există preocupare pentru pregătirea şi promovarea românilor în posturi semnificative în instituţiile europene.

România e doar formal a şaptea (sau a şasea, după eventualul Brexit) ţară membră, nereuşind să devină un jucător care contează într-o ecuaţie europeană tot mai dinamică.

Mai precis, în Comisia Europeană, cota de angajaţi români e umplută mai degrabă pe orizontală, cu banale joburi de execuţie. În Parlamentul European, eurodeputaţii noştri nu conduc nicio comisie de specialitate, în vreme ce, spre comparaţie, polonezii deţin preşedinţia comisiilor de Agricultură şi Afaceri Constituţionale, un ceh a celei Juridice şi o bulgăroaică a Comisiei pentru Dezvoltare Regională. Iar în Secretariatul General al forului europarlamentar nu e nici un român pe post de director, din cele trei locuri care ne revin, şi avem numai patru şefi de unitate din cei 15 alocaţi teoretic. Nu ne va trage nimeni niciodată de mînecă să ne urmăm propriul interes.

Aderarea a fost un obiectiv bifat şi abandonat de o clasă politică depăşită de provocările reale şi, prin urmare, strict preocupată să ţină agenda publică ostatecă unor spectacole derizorii de prestidigitaţie şi unor confruntări meschine. Scandalurile necontenite dinaintea aderării şi din anii ulteriori dau seama despre o lipsă şocantă de preocupare a decidenţilor politici pentru integrarea în fapt, nu doar cu numele, a României în Uniunea Europeană.

Şi aceasta pentru că, în primul sfert de secol postcomunist, puterea nu a fost instrument de acţiune în folos naţional, ci scop în sine – o sumă de privilegii pentru o castă iresponsabilă, pe cale să compromită democraţia prin cleptocraţie.

Politicianismul a prevalat asupra calităţii actului de guvernare şi a necesităţii reformelor instituţionale.

Consecinţa: la zece ani de la aderare, România a rămas în afara Spaţiului Schengen şi e încă monitorizată de Comisia Europeană la capitolul Justiţie.

Ştim din istorie că, în partea noastră de lume, timpul îşi pierde iute răbdarea. România interbelică a însumat 22 de ani, în care Marea Unire a fost făcută praf. Vom şti oare să ne păzim mai bine libertatea de acum? Teamă mi-e că ne batem joc, iarăşi, cu o inconştienţă veselă de o şansă fără precedent: aceea a ancorării efective în spaţiul de valori şi bunăstare al civilizaţiei occidentale.

Pentru că, la români, Meşterul Manole e o realitate cotidiană. Nu doar o legendă frumoasă, ci şi un blestem. Dar cine să-şi sacrifice indolenţa în slujba zidirii?

articol apărut în Dilema Veche