Iaşi, oraşul de după dealuri

„Timp de două săptămâni pe an, Iaşul devine capitala bigotismului şi superstiţiei” FOTO Arhivă Adevărul

Lipsa de viziune este emblema Iaşului postcomunist, a oraşului încântat de o etichetă (oras cultural) care îl anesteziază, care îl face să suporte uşor propria extincţie. În acest context a crescut fenomenul „Sfânta Parascheva”. În lipsa unor proiecte economice serioase, marea ofertă a Iaşului în posibilul proces de regionalizare rămâne axa bigotismului şi superstiţiei Iaşi-Tanacu. La Iaşi, moaştele aduc mai mult profit decât cei vii.

Rămas an de an fără marii producători, fără mărcile care îi asigurau un loc important în economia naţională şi fără populaţia care îl plasa pe locul doi în topul municipiilor, Iaşul a devenit treptat capitala iluziilor. Golit de viaţă economică şi de oameni, oraşul a fost imediat potopit de „viaţă spirituală”.

Dacă cineva încearcă să vadă ce a mai rămas din Iaşul economic, nu va avea mult de muncă. Pe locurile vechilor mărci („Nicolina”, „Terom”, „CUG” ş.a.) au apărut mall-uri. Veche afacere pe care o constituiau studenţii a căzut şi ea, începând de anul trecut numărul celor ce doresc să urmeze studii superioare scăzând dramatic. Astfel, Sărbătoarea Sfintei Parascheva a rămas cam singura afacere serioasă a Iaşului. Păcat că e doar odată pe an.

Căderea economică din ultimele două decenii a Iaşului a fost acoperită de un discurs cu rol compensator, autorităţile vorbind mereu de „Iaşul cultural” sau de „capitala culturală a României”. E un vechi discurs cu care s-au consolat ieşenii după Unirea din 1859, când capitala s-a mutat la Bucureşti, pe care politicienii din postcomunism l-au recuperat pentru a-şi ascunde incompetenţa. Este de-ajuns să se organizeze un eveniment cât de mic, că Iaşul devine iar „capitală a…”. Rar întâlnim obsesia capitalei aşa cum este ea prezentă în discursurile politicienilor ce gestionează treburile publice ale Iaşului, indiferent de unde s-au aciuat ei aici. Între timp, s-au ridicat economic alte oraşe ale Moldovei, fără pretenţii de capitală a ceva.

Lipsa de viziune este emblema Iaşului postcomunist, a oraşului încântat de o etichetă care îl anesteziază, care îl face să suporte uşor propria extincţie. În acest context a crescut fenomenul „Sfânta Parascheva”. Timp de două săptămâni pe an, Iaşul devine capitala bigotismului şi superstiţiei. Sute de mii de oameni vin să se calce în picioare pentru a vedea şi atinge ceea ce ar fi putut să vadă şi să atingă şi în restul anului: racla cu moaşte a Sfintei. Oare o rugăciune nu este primită de Sfântă şi între cei patru pereţi de acasă sau la biserica din sat? Spiritul se localizează doar la Iaşi? E nevoie de atâta buluceală şi călcare în picioare a semenului pentru a prinde un loc în faţă la festinul de milă al Sfintei?

Iată întrebări la care cred că nici Mântuitorul nu ar fi avut un răspuns mulţumitor pentru reprezentanţii BOR şi ai politicii româneşti. El s-a luptat tocmai cu cei ce transformaseră Templul în târg. Ca acum. Mirosul de tămâie specific sărbătorilor religioase a fost înlocuit de cele ale cârnaţilor, sarmalelor şi ţuicii. Adăugaţi la aceasta şi marea mişcare a politicienilor: şi-au luat liber din Parlament pentru a merge la Sfânta, au organizat mari întâlniri de partid, au făcut sarmale în ochii poporului, au organizat excursii pe bani publici ale enoriaşilor-votanţi. Sărbătoarea Sfintei Parascheva a devenit o periculoasă combinaţie de religie, politică şi bani.

Într-o ţară în care numărul şcolilor scade cel puţin cu aceeaşi viteză cu care creşte numărul bisericilor, ceea ce se întâmplă în luna octombrie a fiecărui an la Iaşi este un fenomen exemplar. În excelentul film „După dealuri” al lui Cristian Mungiu (inspirat de „cazul Tanacu”), vedem o comunitate religioasă care, lăsată fiind de către autorităţi „în plata Domnului”, îşi rezolvă toate problemele în cheie teologică. Este comunitatea care crede că boala psihică a unei persoane se poate rezolva prin exorcizare şi, cu bună credinţă, face tot ce-i stă în putinţă pentru a o ajuta. Şi cei mai mulţi dintre cei ce vin la Sfânta în această perioadă cred că bolile, cutremurele şi prosperitatea stau în grija Sfintei, iar autorităţile publice îi încurajează în această credinţă. După ce vor reuşi să atingă racla şi să asculte discursurile politicienilor, credulii vor pleca acasă convinşi de faptul că doar rugăciunile fierbinţi vor construi Aeroportul Iaşi şi autostrada Iaşi-Târgu Mureş.

În lipsa unor proiecte economice serioase, marea ofertă a Iaşului în posibilul proces de regionalizare rămâne axa bigotismului şi superstiţiei Iaşi-Tanacu, care va aduna credincioşi din toată ţara, ce-şi vor repeta ritualic „Golgota” cu autocarele lui Pandele. Mai mulţi ca la minunea de la Maglavit. Recomandabil ar fi ca autorităţile să aducă şi alte moaşte, pentru că efectul lor asupra economiei locale este miraculos. La Iaşi, moaştele aduc mai mult profit decât cei rămaşi în viaţă. „Oraşul de pe cele şapte coline”, despre care ni s-a tot vorbit ani de zile, a devenit oraşul de „după dealuri”.