Hoţi şi proşti. De ce a picat moţiunea

Pe la sfârşitul anilor 2000, a apărut o butadă care descria eliptic, cam pe diagonală şi fără nuanţe, situaţia maronie în care se afla ţara în urma alternanţei stânga-dreapta la guvernare: unii sunt prea hoţi, ceilalţi sunt prea proşti. De atunci, butada a căpătat noi şi noi confirmări şi aproape că s-a transformat într-o axiomă.

Sigur, putem alege faţeta luminoasă a butadei: unii sunt inteligenţi, ceilalţi sunt cinstiţi – dar asta nu ne-ar folosi la nimic, pentru că niciodată inteligenţa şi cinstea nu au fost puse la treabă de către cei care ne conduc. Compensând ce e de compensat, putem spune că, de 25 de ani, ţara asta e condusă doar de hoţia stângii şi de prostia dreptei.

Hoţia stângii o lăsăm, deocamdată, să lucreze în linişte şi ne ocupăm puţin de partea cealaltă. Un exemplu monumental care mărturiseşte asupra capacităţilor intelectuale ale dreptei stă în modul în care liberalii şi-au gândit strategia ultimei moţiuni de cenzură. Aceasta a fost iniţiată, scrisă şi depusă pornind de la un singur argument: situaţia penală a prim-ministrului, inculpat şi trimis în judecată pentru fapte de corupţie. Moţiunea avea aşadar, prin aceasta, un caracter de unicat faţă de toate celelalte moţiuni de cenzură depuse până acum. Or liberalii n-au ştiut să valorifice în niciun fel unicitatea acestui demers, ba chiar par să-l fi sabotat cât se poate de eficient.

Să luăm aspectul formal, superficial al chestiunii: textul moţiunii. Toate moţiunile depuse până acum, indiferent dacă au trecut sau au picat, nu erau decât nişte indigeste poliloghii, întinse pe pagini întregi de compunere şcolărească. Dar măcar conţineau referiri la o serie întreagă de acte şi fapte imputabile guvernelor. Or acum, fiind vorba de un subiect unic, tocmai ca să se deosebească de celelalte moţiuni, textul trebuia să fi fost un monument de concizie, scris cu nerv şi cu precizie de stilet. Liberalii însă au produs o peltea patetică şi repetitivă, cu spaţii mari între paragrafe şi întinsă cu greu pe trei pagini. Dar să recunoaştem: niciodată textul unei moţiuni nu a fost cel care a determinat votul, ci contextul politic şi negocierile de culise.

Or şi aici liberalii au greşit fundamental. Cu o aroganţă incredibilă, ei nu au negociat cu nimeni nimic, convinşi fiind că simpla invocare a situaţiei penale a premierului este suficientă pentru ca moţiunea să treacă. Păi dacă problema ţărişoarei şi a imaginii sale externe e strict situaţia penală a premierului, atunci în mod obligatoriu era de examinat şi de pus pe masa de negociere calea de mijloc: posibilitatea să plece doar premierul, şi nu neapărat întreg guvernul său. Adică să rămână la putere actuala coaliţie guvernamentală, dar cu un alt premier.

Liberalii nu au jucat deloc această carte, în schimb a jucat-o foarte bine Liviu Dragnea. În câteva intervenţii, el a declarat că, dacă trece moţiunea, în mod cert PSD pierde puterea, pentru că nimeni nu poate garanta că preşedintele Iohannis va numi un alt premier tot din rândurile actualei coaliţii. Liberalii nu au făcut niciun efort să-l contrazică, iar Klaus Iohannis s-a delimitat cât a putut de acţiunea lor din Parlament. A spus chiar explicit că, deşi ar fi bine ca, prin intermediul moţiunii, un premier urmărit penal să fie trimis acasă, nu vrea să se înţeleagă că o susţine public. În consecinţă, spaima pesediştilor de a pierde puterea a lucrat formidabil împotriva moţiunii.

Când auzi acum ce explicaţii găsesc liderii PNL la eşecul moţiunii, te ia cu durere de cap. Ai zice că scopul acesteia nu a fost să-l trimită acasă pe Victor Ponta, ci doar să-i facă puţin de ruşine pe cei care îl susţin.

Când cineva pe care îl creditezi cu un minim de inteligenţă face o prostie colosală, ai tendinţa să spui că poate are el ceva în cap, un plan, o strategie, o schemă deşteaptă. În cazul de faţă, schema ar fi că liberalii n-au vrut, de fapt, să pice guvernul, pentru a putea aborda alegerile de anul viitor dintr-o confortabilă Opoziţie. Au gândit prost. Dacă ar fi negociat schimbarea acum doar a lui Victor Ponta, împuşcau doi iepuri: rămâneau şi în Opoziţie, dar scăpau şi ţara de un premier urmărit penal. Îşi făceau un bine şi lor, făceau un bine şi ţării. Aşa, şi-au făcut un bine doar lor, căci stigmatul unui premier penal rămâne în continuare o problemă a ţării, şi încă una gravă. Liberalii au confirmat, o dată în plus, butada de care vorbeam la început.