Hotărât lucru, Maia Sandu nu-i V.V. Dăncilă!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Viorica Dăncilă şi Maia Sandu
Viorica Dăncilă şi Maia Sandu

Maia Sandu, premierul Republicii Moldova, face un pas decis şi de aplaudat în zona marilor jocuri internaţionale. Intră curajos pe terenul minat, fără ezitări, cu un impresionant fler al momentului şi transmiţând un mesaj extrem de important.

În disperare, „Guvernul Filip“ al oligarhului Plahotniuc decisese ieri (după modelul românesc practicat de V.V. Dăncilă) transferarea sediului Ambasadei Republicii Moldova din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. De asemenea, guvernul lui Pavel Filip a hotărât să aprobe semnarea Acordului cu privirea la vânzarea terenului pentru construcţia Ambasadei SUA în Republica Moldova.

„Am fost în situaţia să aprobăm de urgenţă aceste proiecte, având în vedere instabilitatea şi incertitudinea politică din ţară, dar şi ultimele evoluţii politice prin care unul dintre partidele care au încercat să blocheze permanent aceste două proiecte încearcă să preia în mod ilegal puterea. Sunt două angajamente pe care ni le-am asumat anterior şi vrem să avem certitudinea că ele vor fi respectate, indiferent de ceea ce se va întâmpla după alegerile anticipate“, a subliniat Pavel Filip.

Gestul nu reprezintă decât „o ofensă la adresa SUA“, a replicat imediat Maia Sandu: „Această decizie denotă disperare, este o ofensă la adresa SUA. Atunci când un guvern expirat, care nu mai are putere legitimă, se apucă să ia asemenea decizii... Sunt sigură că SUA n-o să aprecieze această atitudine şi această acţiune. O bătaie de joc din partea lui Filip şi a coechipierilor săi“.

În principiu, la curţile mari împărăteşti, aşa se joacă, Aşa spun cărţile care vorbesc despre buna guvernare în care, atunci când vine vorba despre o ţară este mică şi fragilizată, soluţia de ieşire este trece prin acceptarea inteligentă a drumului care o face, miraculos, şi interesantă şi influentă: transformarea sa în ceea ce se numeşte în limbaj dimplomatic „canal (spaţiu) de deconflictualizare“. Cu atât mai important cu cât, exact cazul R. Moldova, ţara respectivă este la confluenţă de interese imperiale şi pe frontiera tuturor conflictelor imaginabile.  În numele R.Moldova, premierul Maia Sandu face un gest de politician matur şi responsabil care înţelege că, pe termen lung, atunci când întotdeauna primează normalitatea politică, nu capul plecat şi îngenuncherea necondiţionată vor fi recompensate, ci încercarea de a intra într-un parteneriat real. Nu e vorba de un parteneriat al egalităţii pe planul resurselor şi forţei militare, ci unul dat de ştiinţa cu care se formulează prezentarea oportunităţilor pe care le poţi oferi.

Excat asta n-au înţeles, în relaţia cu SUA, doamnă Viorica Vasilica Dăncilă şi Liviu Dragnea, şeful ei de partid de atunci şi mentorul şi formatorul său politic. Drept care, ştiind susţinerea americană pentru Israel, şi-au zis că este absolut suficient să se ducă, aş cum era obiceiul tradiţional al Fanarului, să pupe vârful condurului lui Netanayahu. Sperând că, dacă tot nu vor apuca să ajungă în mod oficial la Washington, măcar să audă domnul Trump cât de buni şi „pe linie“ sunt ei aici acasă.

Şi nu le-a ieşit. Nici pe ambasadorul Maior nu au reuşit să-l retragă, aşa că despre ce să mai vorbim? Dar hai să lăsăm poveştile despre guvernarea PSD-ALDE şi lipsa de competenţă a consilierilor ei.

Pe de altă parte, echipa de acum de la Chişinău a avut sfătuitorii necesari care să pregătească această formulă câştigătoare de acum care, absolut pe neaşteptate, a adus la Chişinău mediatorii de rang înalt autorizaţi să transmită mesajul de susţinere pentru o nouă construcţie. Americanii au nevoie de ea ca pod de dialog informal cu Rusia şi nu le mai convenea de ani buni de zile să fie asociaţi cu factorul conflictual major şi elementul de diviziune care a devenit Plahotniuc. Europenii au nevoie de ea pentru a menţine R.Moldova în zona de atracţie a oricărei construcţii care va completa sau înlocui actualul Parteneriat Estic. Şi, veţi vedea, la Bruxelles urmează să apară propunerea ca viitoarea mişcare săaibă un centru de coagulare şi reprezentare la Chişinău. Ruşii au nevoie de asta deoarece ar fi un embrion semnificativ pentru ce-ar putea să devină rapid soluţia pentru Ucraina.

Nu va fi absolut deloc uşor, dar, atenţie, miza soluţiei este dublată de faptul că ea priveşte o ţară cu caracteristici speciale: 1. are pe teritoriul său un „război îngeţat“; 2. este o ţară ortodoxă; 3. este o ţară în care vorbitorii de limbă românp sunt aproape la fel de numeroşi cu cei care vorbesc limba rusă; 4. este o ţară care are frontiere strategice cu actori importanţi pentru orice raţionament strategic, pe timp de pace sau de conflict.

Am avut o fereastră de oprtunitate şi ne-am încurcat paşii în decontul Podului de Flori. Canalul de deconflictualizare se mită la Chişinău deoarece presupune un teritoriu în care echipele să poată coexista într-un climat de egalitate de şanse şi de echilibrare a ofertelor şi contraofertelor. Dacă înclinarea balaneţei se face violent într-o singură parte, atunci ceilalţi pleacă şi ne întoarcem la criza anterioară.

Pentru ca ţara să fie considerată posibil canal de deconflictualizare a pledat Dodon la Bruxelles, dar nimeni nu credea că poate să accepte o soluţie internă de echilibru care să dea credibilitate canalului respectiv. Comportamentul lui Plahotniuc a fost cel mai mare argument pe care l-au luat în cosidere trimişii puterilor externe care, poate aţi realizat deja acest lucru, s-au manifestat deja ca Puteri Garante pentru soluţionarea crizelor din zonă.

Şi România ce face? Ce ştie mai bine. Adică, fiindu-i frică să se pronunţe, în incapacitatea de a indica responsabilitatea unor consilieri blocaţi în teorii politice de pe vremea Războiului Rece, neştiind ce răspuns să dea celei mai simple şi normale întrebări privind poziţia noastră ca ţară, decide cu mult curaj formarea unei comisii pentru a vedea care ne este poziţia de ţară. Ăsta-i maximum de acţiune politică de care sunt capabili. În rest gargară. Goală şi pe care n-o ascultă nimeni.

Asta face ca, dacă ceea ce am auzit în ultimul timp se confirmă, la Chişinău şi nu la Bucureşti va fi instalată pe viitor celula multi-task şi multinaţională, în principiu pentru managementul crizelor, în fapt pentru pentru cooperare între experţi în vedera negocierii de soluţii cu relevanţă pentru spaţiul la est de frontiera actuală între UE/NATO şi Federaţia Rusă. Noi vom fi acolo? Experienţa din trecut,cea legată de refuzul tuturor părţilor de a nevedea în formatul de negocieri 5+2 privind Transnistria, oferă deja un răspuns şi nu cred că lucrurile vor sta foarte diferit pe viitor.

Ce-am putea face? Am putea, dacă am dispune de forţa necesară, să solicităm preşedinţia comisiei din PE care se va ocupa de Parteneriatul Estic. Nu cred că vom bate Polonia. Măcar Delegaţia cu Moldova s-o prezidăm, dacă nu se vor ocupa Austria, Olanda sau Ungaria de această problemă. Poate ne propunem ceva concret şi să-i întrebăm pe cei din echipa de la Chişinău cum au făcut să le iasă. Şi eventual să împrumutăm câţiva consilieri de-ai lor din instituţiile specializate care au pregătit momentul actual. Oameni tineri, trecuţi diplomatic prin posturile diplomatice şi nu numai la Bruxelles, Moscova şi Washington, veniţi acasă să facă ceva. Să crească o soluţie care să repună în mod real R.Moldova pe hartă.

Vom avea vreodată o poziţie unică? Dacă da, chiar dacă este greu de crezut, de-abia atunci România va intra în marile jocuri. Deocamdată, suntem la faza cea mai tâmpită: ştim cum stau lucrurile, dar trebuie să ne găsim scuze. Dar şi scuzele pot să sune ca dracu'.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite