Hiper-obscenul Victor Ponta

Mircea Mihăieş şi H.R. Patapievici FOTO Colaj cotidianul.ro

Lupta politică de la Bucureşti şi războiul dintre cele două palate au dobândit în zilele din urmă aspecte hiper-obscene. Dar chiar şi aşa, chiar şi în contextul halucinantului `totul este permis” reintrat în uzul cotidian, felul în care premierul Victor-Viorel Ponta a înţeles să îşi motiveze decizia absurdă de a nu contrasemna Decretul prezidenţial privind decorarea unor mari personalităţi ale culturii române a căzut ca un trăsnet.

Acuzaţiile de „antinaţional” cu care preşedintele PSD l-a gratulat pe dl. Horia-Roman Patapievici sau de „fascist bătrân” rezervate d-lui Mircea Mihăieş  au fost rapid relaţionate cu „argumentele” cu care „pumnul şi palma” comuniste şi neocomuniste au înţeles imediat după 23 august 1944 până în 1989 şi încă ani buni după 1990 să îşi anihileze adversarii politici şi de idei.

În numele “antifascismului”, printre altele şi în numele acestuia, în negrii ani ’50, proaspăt instalatul regim comunist a pronunţat condamnări la temniţă grea, a ordonat trimiteri în Bărăgan sau la Canal, a decis epurări din universităţi şi din biblioteci. S-a distrus astfel nu doar o clasă politică socotită  duşmană, ci şi floarea intelectualităţii româneşti interbelice. Intelectualii ce au reuşit să se salveze de teroarea roşie au fost siliţi să aleagă atunci calea străinătăţii şi a exilului. Ei au izbutit astfel să se pună nu doar la adăpost, ci şi să îmbogăţească prin scrisul, prin gândirea şi prin creaţia lor cultura universală. Mari gânditori şi imenşi creatori au plătit cu preţul plecării definitive din ţară ori cu cel al refuzului de a se întoarce în România căzută pradă ciumei roşii dreptul de a gândi altfel decât le porunceau să gândească liderii comuniştilor români. Însă, adevăratul şi marele preţ a fost plătit de cultura naţională, păgubită astfel de şansa de a-şi afirma din interior originalitatea şi perenitatea. Oricâte încercări de “recuperare” s-au făcut mai târziu, nimeni şi nimic nu a putut compensa şi repara răul făcut. Un rău al căror victime au fost, printre alţii, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, George Enescu şi Constantin Brîncuşi, excomunicaţi, marginalizaţi, ofensaţi de un regim adus şi impus cu forţa de Moscova.

Excomunicările şi marginalizările au continuat şi în anii-lumină ai naţional-comunismului ceauşist, acuzele de “atitudine antinaţională” înlocuindu-le atunci pe cele de ‘’comportament fascist”, dar servind aceluiaşi scop. Acela al punerii la zid, al eliminării din viaţa publică a opozanţilor, a disidenţilor, a celor care nu îşi asumau “angajamentul patriotic” de a lăuda ori de a coabita cu dictatura şi dictatorul.

Acuzele de “atitudine fascistă” sau “fascistoidă”, ori de “antiromânism” şi de “comportament antinaţional” aduse intelectualilor şi simpatizanţilor acestora au revenit în forţă în primele luni şi în întâii ani postrevoluţionari prin spusele şi fapta unor lideri politici ai momentului, în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman, dar şi în gura unor intelectuali asemenea academicianului de azi Răzvan Theodorescu.

Ele s-au aflat la originea  descalificantului strigăt „Moarte intelectualilor!” care şi el a ţinut ţara, ani buni după ce mineriadele au devastat Bucureştiul şi imaginea României, la porţile Europei.

Vorbele iresponsabile rostite miercuri de prim-ministrul român riscă să readucă ţara în situaţia din acei ani de tristă amintire.

Ele pot fi lesne înţelese nu doar ca o inimaginabilă ofensă adusă unor intelectuali ce nu se fac vinovaţi de nimic altceva decât de exercitarea dreptului la opinie şi a opţiunii de a nu fi simpatizanţi ai stângii, dacă de stânga poate fi vorba în cazul PSD, ori fani ai plagiatorului dovedit aflat în fruntea acestuia. Ci drept un avertisment asupra a ceea ce ar putea deveni România în cazul în care Victor Ponta ar ajunge preşedinte. În zilele noastre, când liderul rus Vladimir Putin a declanşat o veritabilă ofensivă împotriva dreptului de a gândi altfel, a libertăţii de exprimare artistică, orice vorbă nelalocul ei e cântărită şi judecată cu maximă seriozitate de spiritele democratice. Spirite din rândul cărora Victor Ponta, în mod evident, nu face parte.

 În apărarea lui Victor Ponta nu se poate invoca nici măcar scuza că premierului i-ar fi cedat nervii ori că nu ar fi înţeles sensul real şi mersul democraţiei, aşa cum se mai putea spune în anii ’90, în cazul lui Ion Iliescu care avea atunci 60 de primăveri, marea majoritate puse în slujba comunismului. Vorbitorul de limbi străine Victor Ponta nu poate aduce în apărarea sa nici măcar fariseismul şi cameleonismul prim-ministrului din aceiaşi ani, şi el poliglot, care într-un fel se exprima în marile cancelarii europene şi cu totul altfel la Bucureşti. E vorba despre dl Petre Roman care spunea, în iarna lui 1990, la TVR, că liderii opoziţiei democratice din epocă “s-au demascat” sau dirija cu un rânjet satisfăcut huiduielile la adresa lor, cu ocazia primului 1 Decembrie de după 1989. Despre Victor Ponta nu se poate spune nici că “e măgar şi violent şi n-are manere.”

Diminutivare grotescă, amestec hidos şi reactivare periculoasă de mentalităţi dejiste, ceauşiste şi iliescianiste, Victor Ponta, gonflat băiat de mingi al puşcăriaşului Adrian Năstase, nu merită să i se răspundă doar cu protestele intelectualilor şi cu mereu reînnoite rezerve de dispreţ. Ci, în primul rând, cu votul care să îi oprească acestui Arturo Ui de margine de Bucureşti ascensiunea la Palatul Cotroceni.