Hedonişti şi visători
0Scurt inventar al paradelor de utopii din ultima modă a campaniilor electorale, aceea a candidatului psihologizant.
Dacă până de curând candidaţii la preşedinţie declanşau campanii „austere”, cu bannere kilometrice însoţite de îndemnul „Votează!” în dreptul siglei de partid, acum ni se prezintă o inflaţie de lozinci date pe repede-înainte despre normalitate, fericire, educaţie, sacrificiu şi curaj. Nu, nu sunt exerciţii desprinse dintr-un manual de educaţie afectivă, sunt parade de utopii pe care candidaţii le etalează iniţiind o ultimă modă în campaniile electorale, aceea a candidatului psihologizant.
„Fericit în România!”
Candidatul Barna ne promite fericirea pe meleagurile natale. Mi-am amintit, pe scurt, câteva elemente care fac din proiectul USR-ist al hedonismului de masă o fericire de mâna a doua. Viaţa, libertatea şi fericirea, cele trei drepturi inalienabile stipulate în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite în 1776. Dar puţini ştiu să desluşească liberalismul din spatele acestei triade, acela moştenit de la John Locke. Astfel, protejarea proprietăţii şi urmărirea fericirii, primele virtuţi ale societăţii civile americane, ajung reciclate în motto-ul dreptei care PLUSează, pentru prima dată, valori abstracte ca promisiuni făcute electoratului introspect şi traversat de criza autenticităţii. Să vrea USR-ul să confirme fericirea ca drept inalienabil? Poate cronologic gândul m-a purtat prea departe. E posibil ca sursele de inspiraţie ale pachetului prezidenţial Barna să fie hic et nunc. Câţi oameni se întreabă, văzând banner-ul de campanie, dacă fericirea speculată aici este una câştigată prin exerciţiul virtuţii în comunitate, după sugestiile politicii aristotelice, sau dacă reţeta milliană, utilitaristă, a celui mai mare cuantum de fericire pentru cel mai mare număr de oameni funcţionează în programul electoral USR-PLUS Barna? Ar fi o tălmăcire mult prea teoretică a unui concept hipervehiculat de reţelele consumeriste, de cultura pop din timpurile lui Warhol sau de societăţile corporatiste contemporane. „Fericit în România!” îmi aminteşte, în egală măsură, de experimentul ipotetic şi nebunesc al lui Nozick, din Anarhie, stat şi utopie, în care individului i se oferă şansa de a fi conectat la o maşină de produs trăiri, care îi oferă cantitatea maximă de plăcere şi fericire fără sfârşit, pentru întreaga viaţă. Dar maşinăria lui Barna e una de partid, îmi spun, şi nu una de produs trăiri. Ea generează utopiile democratice, salvatoare, pe care candidatul le anunţă, cu propriile cuvinte, ca fiind „mari, enorme”. „Dar aşa trebuie să fie”, continuă Barna în explicarea sloganului său. Şi iarăşi mă duce gândul la perspectiva utilitaristă. Busola de fericire a USR se zbate între mult şi puţin:
„Fericirea este cel mai mare lucru pe care ţi-l poţi dori. Ori noi, încet-încet, ne-am obişnuit - sau am fost obişnuiţi - să vrem puţin. Să visăm mic. Să cerem minimul necesar. Să avem dorinţe şi ambiţii mici. Să nu fie mai rău. Să nu ne mai bată. Să ne lase şi nouă ceva. Sau, în cel mai bun caz, să fie normal. Dar atunci când vrei puţin, de obicei obţii şi mai puţin. (…) Dacă vrem să redevenim o ţară cu un viitor care merită trăit, o ţară respectată şi prosperă trebuie să reînvăţăm să avem ambiţii mari. Să ne stabilim obiective maxime. Să visăm frumos şi îndrăzneţ. Să vrem foarte mult – şi de la noi înşine, şi de la cei din jurul nostru, şi de la conducătorii României.” (Dan Barna[1])
Avem, aşadar, o campanie onirică. Vise, nene, vise! Asta ne e salvarea.
Explicaţia vine şi cu o gafă la pachet: „De zeci de ani ne mulţumim să le cerem să nu mai fure. Ce am obţinut?” „Hai, că n-au furat chiar tot-tot. Ne-au lăsat şi nouă de-un mic şi-o bere!”
O perspectivă holistă, necruţătoare cu guvernul technocrat al lui Cioloş, fără de care proiectul apolinic al USR-ului nu ar fi avut şanse legitime astăzi. Nu toată istoria e condamnabilă, nu? Sau am fost conduşi doar de patrihoţii despre care aminteşte un alt prezidenţiabil? Argumentul recursului la fericire sună, în finalul său, ca o urare de Anul Nou: „Nu-i uşor, ba chiar e greu sa fii feliz, happy, felice sau heureux pe alte fuse orare.”
(Coca-Cola happiness barometer[2])
Avem, aşadar, un program global, globalizant, globalizator. Mai ţineţi minte reclamele Coca-Cola ale barometrelor pentru fericire? Sau celebra Open Happiness Campaign, din 2006, continuată, în 2009, cu rebrand-uirea băuturii răcoritoare în „Fabrica de fericire”, care comercializa la tarife economice confortul şi optimismul consumatorilor? Dar nici despre politica spumoasă, low-cost, nu poate fi vorba.
(Coca-Cola Happiness Factory)[3]
Ne-am americanizat, şi nu în sensul cel mai nobil al ispitelor occidentale. Mesajul platformei USR-iste mizează pe salvarea României prin psihologia electoratului: „De fapt, fix asta vrei şi tu. Deci cum aş putea eu să vreau mai puţin?” Poate nu e nimic benthamian, millian, marcuseian, freudian în lozinca hedonistă. E ceva ce pare că traduce nereuşit well-being-ul individual sau de grup, corelând satisfacţii, plăceri, fericire, într-un obiectiv politic global, în care buna guvernare aduce viaţa bună. Cert e că nimeni nu l-a întrebat, până acum, pe Barna, ce înseamnă fericirea? Nimeni nu i-a amintit că fericirea, în termenii unei categorii etice, are sens abia retrospectiv, calculând satisfacţiile unor evenimente. Nimeni nu l-a chestionat care e modelul „fericirii româneşti”, dacă acesta există, şi cum a fost sacrificat până acum. Cu un lucru sunt de acord: pentru fericire, ca de altfel pentru oricare altă bucurie pe lumea asta, se munceşte. Pe brânci. Dar, cum mi-am pus atâtea întrebări legate de sloganul USR-ist, speculând asupra originii sale, cum mi-au venit în minte alte zeci de referinţe, toate dezordonate şi aleatorii, îmi e clar că nu ştiu de unde vine promisiunea fericirii în România şi că nici nu are unde să ne ducă.
Altminteri, visul e un motiv comun, transpersonal, în campaniile prezidenţiale de la noi. Diaconu anunţă, păstrând mesianica deschidere occidentală, I have a dream: „Nu negociez, cer sprijin pentru un vis. Sunt fericit să vină orice grupare alături de mine”[4]. N-ai cum să nu vezi inflaţia de apeluri la vis şi fericire din alegeri. N-ai cum să nu psihanalizezi profilul celor care transpun în praxis politic ce au văzut, cu o noapte în urmă, la ceas de somn odihnitor; n-ai cum să nu te sperii de faptul că circulă o listă cu 30 de prezidenţiabili care ne oferă tablouri psihedelice ca platformă politică. N-ai cum să nu fii angoasat de imboldul suprarealist al celor care hastagează fericirea punând-o în locul valorilor solide pe care mă aşteptam să le aud într-o campanie. Vă spun ceva. Ţara asta e a oamenilor care nu mai pot visa. Pentru că au murit. Şi e a celor care visează la decenţa şi adevărul morţii lor. E a Caracalului din care răsar prezidenţiabili. E a oamenilor care cunosc veşnicia viselor voastre pentru că nu le-au ajuns citostaticele. E a copiilor care nu cunosc iernile blânde pentru că au şcolile la zeci de kilometri de casă. E a celor care au visat să rămână acasă şi care şi-au întârziat fericirile provizorii, facile şi de moment, muncind de două ori mai mult la normalitatea pe care ne-o promiteţi. Un slogan briliant pentru o campanie prezidenţială: Pentru o Românie Normală. Un slogan complet nepotrivit pentru cineva care a avut la dispoziţie un mandat întreg pentru a institui normalitatea. Odată câştigată, ea trebuia să aducă, acum, stările de excepţie: performanţa, creşterea, progresul, bunăstarea. Şi toate acestea întârzie să se vadă.
Găsim, în egală măsură, o paradă a feminismului forţat: cred că nimeni nu vrea să pună ştampila doar pe un discurs al diferenţelor. În zilele noastre, ar trebui să câştigi pentru că eşti capabil, nu pentru că eşti femeie (sau bărbat).
Am uitat de ultimul vis. Al demitizării. Acesta nu e un vis explicit, dar transpare prin ambalajul în care ne-a fost dat. Preşedintele-învăţător este cel care salvează România de mitul neamţului românizat, al gospodinei neconflictuale şi al salvatorului galactic[5]. El candidează animat de datoria morală faţă de familia dinastică şi de fericirea visătoare a lui Barna. Citează din Vechiul Testament de pe treptele Parlamentului, numai că, atenţie, trebuie să devină preşedintele tuturor românilor indiferent de religie, de convingeri sau de ideologii. Sunt două lucruri care mă intrigă: băiatul tatei şi traseismul politic. Le văd pe amândouă, acolo, ascunse bine, de Iliada, Odiseea, Eneida, de referinţele la vechii greci; le văd aduse aici, în Olimpul mişcării populare, în care oricât de citit ai fi, nu vei putea niciodată să îi iei faţa lui Poseidon, care a stăpânit marea şi treburile cetăţii cu o înţelepciune altfel decât cea împrumutată din cărţi.
La anunţarea candidaturii prezidenţiale a lui Theodor Paleologu, fostul preşedinte Băsescu a declarat:
„Eu te-am numit ambasador? Şi are şi 46 de ani, şi este şi fiul lui Pleologu bătrânul. Are foarte multe calităţi care îl recomandă ca un candidat care dacă ar câştiga ar fi un bine pentru România. Eu sper să-i încurce rău pe Barna şi Dăncilă”[6]. Pe noi însă ne încurcă argumentul. Într-o ţară în care îţi asumi să combaţi nepotismul şi politica de clan, recomanzi pe cineva pentru că a fost (şi) copilul tatălui său? Trebuia să rămânem la zidurile Sorbonei în care s-a şcolit Paleologu, erau poveşti mai interesante de spus de dincolo de ele. E clar însă că „ambalajul” îl va încurca pe candidat. E fiul „ambasadorului golanilor” (pentru cine nu ştie, e un titlu de nobleţe, pe care Alexandru Paleologu şi l-a arogat apărându-i pe cei din Piaţa Universităţii din timpul mineriadelor). Dar noi trebuie să-l votăm pe urmaşul acestuia. Ce am putea reţine de la tată când îi privim urmaşul? Argumentul, pe care l-am preţuit cu convingere, dintotdeauna, că „un boier adevărat trebuie să aibă atributul umilinţei”. Umilinţă pierdută în lupta cu miturile. În orice caz, nu pot să văd PMP-istul actual de PNL-istul care a fost, nu pot să văd fiul de tată, nu pot să văd preşedintele-învăţător de preşedintele-jucător. Paleologu Jr. putea candida independent. Casa îi era suficientă pentru o campanie curată. Chiar perspectiva romanţată, epistolară, intimă, a jurnalului adresat părintelui său era suficientă. Chit că nu e o soluţie optimă pentru mase. Poate primi un vot de încredere pentru o replică facebook-istă. Întrebat cum se simte în partidul preşedintelui care a subordonat elitele intelectuale, cum e să stai lângă fostul preşedinte Băsescu după ce Gabriel Liiceanu i-a făcut lobby politic, Paleologu se delimitează: „Eu nu sunt Liiceanu!”. Asta poate fi o şansă în viaţă. Dar ca să reuşeşti trebuie să pleci de acasă şi să înmulţeşti talanţii.
Cert e că spectrul politic este din ce în ce mai amestecat şi tulbure şi nici măcar trimiterile la opere celebre nu mai reuşesc să arate care e diferenţa între candidaţii de stânga şi cei de dreapta.
Şi totuşi, prin ce se disting cei de dreapta de cei de stânga, după ce le analizezi proiectele de ţară? Prin „vise”. Nu asta e România în care vrem să râmânem. Fericiţi prin amăgire: aşa ceva reuşim şi singuri.
[1] https://www.danbarnapresedinte.ro/despre_mine
[2] https://ro.pinterest.com/pin/14355292534112326/?lp=true
[3] https://www.youtube.com/watch?v=TIQftQCdZig
[5] https://www.rfi.ro/politica-113804-cum-descrie-paleologu-trei-mituri-presedintie
Se încarcă comentariile...
