Hazul trece, necazurile rămîn

Publicat:
Ultima actualizare:

Se dedică actorilor care s-au alăturat magistraţilor pentru a amenda derapajul impus Justiţiei de actuala guvernare. E frumos să vezi mari actori preluînd rolul demnităţii civice, în timp ce „elita“ politică practică teatrul ieftin...

Articol preluat din Dilema Veche

Pe meleagurile noastre, avem o lungă experienţă a „hazului de necaz“. Cînd situaţia devine greu respirabilă, ne cuplăm prompt la un dispozitiv de bancuri, băşcălie, „Radio Erevan“, umor pe margina prăpastiei etc. Ştim că asta nu schimbă nimic, ştim că hazul nu ne scoate din necaz, dar măcar supravieţuim omeneşte, cu un amestec de relativism, resemnare şi speranţă vagă într-o improbabilă soluţie providenţială.

Uneori, însă, rîsul ne îngheaţă pe buze. Obosim. Ne-am săturat, după aproape o jumătate de secol de „socialism ştiinţific“, „să tot dăm răul la spate“, să pendulăm, crepuscular, ca pe vremuri, între libertate sluţită, penurie, minciună, propagandă triumfalistă, limbaj de lemn, semidoctism, internaţionalism ideologic şi naţionalism rudimentar. Aveam dreptul, după decembrie 1989, să trăim o experienţă nouă. Să depăşim „rezistenţa prin haz“, pentru a intra în rîndul lumii, pentru a regăsi elanul construcţiei responsabile, sobrietatea şi onestitatea discursului şi o bună dispoziţie firească, fără conotaţia de „terapie“ divagatorie.

Or, în ciuda acestei legitime nevoi de normalitate, situaţia în care ne aflăm mi se pare (şi nu numai mie) descurajantă. Hazul nu mai are combustie, nu mai are virtuţi compensatorii. A rămas, pe piaţa socială şi politică, numai necazul. Nu vreau să spun că ne-am întors la comunism. Dovada e că ne putem încă plînge, în presă şi pe stradă, că mai există încă partide de opoziţie (fie şi ineficiente), că mai avem încă un preşedinte ales cu mai multe procente decît partidul de guvernămînt. Dar, într-un fel, deziluzia e cu atît mai mare. Pentru că o schimbare vindecătoare pare, principial, posibilă şi, în acelaşi timp, de neîmplinit. Ceea ce pare că s-ar putea – nu se poate! Coaliţia de la vîrf e impenitentă în mediocritatea sa, electoratul nu mai ştie încotro, instituţiile esenţiale ale statului sînt în suspensie, dar nimeni nu se recunoaşte vinovat, iar tipul uman care administrează ţara pendulează între incompetenţă crasă, tupeu suveran, lipsă acută de educaţie, vocabular de tîrgoveţ şi amor maxim pentru punguţa cu mulţi bani... Totul – împachetat în lozinci patriotice de telenovelă, grijă ipocrită pentru „popor“ şi grosolane teorii ale conspiraţiei, menite să spele Puterea de orice răspundere.

Ultima provocare în acest depresiv peisaj a fost recenta apariţie publică a dlui Liviu Dragnea la Reşiţa. Început de campanie. Preşedintele PSD e, ca să zicem aşa, intoxicat de el însuşi! E bun, riguros, pornit să meargă „pînă la capăt“. Miniştrii numiţi de el sînt ameţitor de pricepuţi, la Bruxelles obţin succese epocale, programul de guvernare e aproape realizat şi ne garantează un viitor de aur. N-avem autostrăzile, spitalele şi şcolile promise? Dar astea nu sînt decît calomnii răspîndite de securişti, masoni, şobolani, sorosisti, venetici! Dl Dragnea mînuieşte abil ironia. „Sînt eu rău? Rău că vreau să curăţ noroiul de la sate? Rău că vreau să fim demni dinaintea străinilor? Bine, atunci sînt rău!“ „Nu zic ca n-oi fi şi greşit, dar orice om greşeşte...“ Iar dacă putem admite că «mai sînt încă multe de făcut», e clar de unde vin problemele. De la serviciile de informaţii specializate în sabotaj, de la Banca Naţională, de la multinaţionale, de la ONG-uri, de la „oculta mondială“, de la Justiţia nereformată, de la Laura Codruţa Kövesi, de la Băsescu şi – ah! – de la preşedintele Iohannis, care nu simte româneşte, care n-a făcut pînă acum nimic, în afară de ce nu trebuia să facă! Stăpîniţi de o invidie furioasă (şi finanţată de agenturi), bombănitorii, nu vor să recunoască valoarea de marmură a unor politicieni de mare anvergură. Se leagă ba de studiile aproximative ale unora, ba de răutăcioase suspiciuni penale, ba de modul de exprimare al dnei Dăncilă, hăituită barbar de misogini. Cum să nu percepi nobleţea surîzătoare a lui Şerban Nicolae, spiritul sprinţar al marelui Iordache, dansul inspirat al lui Daea printre oiţe şi cormorani, stilul de mare doamnă al Mariei Grapini, farmecul multifuncţional al Olguţei, fandările de muschetar nărăvaş ale lui Liviu Pleşoianu, vioiciunea tenebroasă a volubilului Codrin Ştefănescu, autoritatea de senator roman a harnicului legiuitor şi nelegiuitor Tudorel, umorul cosmic al lui Bacalbaşa, rigoarea de nedomesticit a infanteristului Rădulescu-Mitralieră sau ştaiful de subofiţer al lui Eugen Nicolicea? Sînteţi orbi? Paralelilor ce sînteţi! Străinilor de neam! Acoperiţilor!

Unii gazetari (plătiţi, fireşte, de „sistem“) mă întreabă dacă nu cumva politica României faţă de Uniunea Europeană înclină periculos spre modelul unguresc şi cel polonez. Recunosc, indispus, că aşa este. Cu o singură mare deosebire: guvernanţii unguri şi cei polonezi sînt mult mai inteligenţi, mai şcoliţi, mai abili, iar nivelul de trai din ţările lor, serviciile publice, kilometrii de autostradă nu suferă comparaţie cu starea de la noi. Nu mai spun că în mult încercata noastră patrie a început să miroasă niţeluş şi a regimul Erdogan...

Să ne păstrăm hazul? Dar cum să te amuzi cînd politicianul numărul unu al ţării le spune alegătorilor săi că Soros nu doarme noaptea, obsedat să-l ucidă. Era, într-o seară, la restaurant, la Hilton, şi vreo patru inşi năimiţi au dat tîrcoale mesei lui privindu-l chiorîş. Nu e asta o formă periculoasă de nevroză? Cum să te amuzi cînd finanţele ţării sînt date în grija unui personaj anchetat pentru fraudă (cu perspectiva unei condamnări de 8 ani)? Şi cînd Senatul ţării e făcut cadou unui elegant domn cu fiţe liberale şi gîndire de modistă? Şi dacă colaborarea cu Soros strică la dosar, ce facem cu Mirel Palada? Şi mai cu seamă cu Renate Weber? Te pomeneşti că s-au strecurat pe lîngă magnatul iudeo-maghiaro-american ca să-l fileze şi să-l compromită... În fine, ar fi multe de spus. Ne-a fost dat şi să-l auzim pe vigurosul patriot Dragnea bătîndu-se pentru descentralizare (un discret salamalîc făcut Ţinutului Secuiesc sau o simplă gafă retorică?).

Din discursul dlui Dragnea, eu, unul, am înţeles că PSD-ALDE, deşi sînt la putere, nu au nici o putere. Puterea e la statul paralel (Nu-mi cereţi să-l definesc). Mai constat şi că un prim-ministru numit de „Daddy“ (dl Tudose) nu dă doi bani pe „binefăcătorul“ lui. Că marea aliată Firea a intrat în disidenţă, ca şi mulţi alţii, că Ponta, nu de mult „fratele“ de front al lui Dragnea, îl sapă la rădăcină, ca şi Marian Oprişan. Că laptele de pe piaţă e otrăvit. Am avut un şef specializat în cizmărie. Ne-am zbătut ce ne-am zbătut şi acum avem unul care a îmbrăţişat, în tinereţe, cariera de cîrciumar comunal. De ce nu? N-avem la Interne o secretară de şcoală generală din Videle? Distrează-se cine poate! Eu, unul, nu mă mai consolez decît cu mîna de „analişti“ care, seară de seară, de ani de zile, îmi fac injecţii de perspicacitate, înţelepciune şi echidistanţă...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite