Genul acesta de comerţ nu este invenţia unor smecheraşi care vor să fure guvernul prin recuperări ilegale de TVA sau a unor băieţi deştepţi care vor să facă averi colosale prin căpuşarea unor societăţi de stat. Poate părea ciudat, însă, vânzarea pe caiet este o necesitate dictată de piaţă. O piaţă în care există cerere şi ofertă. Proprietarul unui magazin sătesc s-a adaptat pieţei în care activează. Creditul pe buletin nu este un mecanism financiar gândit şi pus în practică doar de comercianţii moderni, el există şi la sat, sub forma caietului de datorii. Bineînţeles, sumele sunt mici, iar datoriile sunt plătite la lună, când sunt încasate pensiile sau ajutoarele sociale, după care ciclul se reia.

Pensiile şi asigurările sociale sunt principalele surse de venit ale ţăranului român, dependent în mare măsură de bunăvoinţa statului român şi transformat, astfel, într-o masă de manevră electorală. În mediul rural vânzarea pe caiet are şi o valenţă socială. Oamenii sunt săraci, banii nu ajung niciodată de la lună la lună, aşa că sunt nevoiţi să cumpere pe datorie. Ţăranul asistat de stat este majoritar la sat! E trist, dar reprezintă o realitate dureroasă. Veniturile mici, dar constante, primite de la buget sunt singurele care îi pot asigura un minim necesar traiului, pe lângă ceea ce produce în gospădărie. În condiţiile în care magazinele s-au înmulţit, vânarea acestor lichidităţi este esenţială pentru micii patroni ai satelor. Aşa a devenit vânzarea pe caiet un fenomen. Se vinde orice: de la cuie şi alte materiale de construcţii până la pâine, orez, bere, rachiu, ţigări etc.

Politizarea vânzărilor pe caiet s-a făcut în mod aproape natural. Un patron de magazin, care are o grămadă de datornici a fost, şi este, un potenţial candidat cu şanse în alegeri. Mare parte dintre aceşti mici întreprinzători au devenit în timp consilieri, viceprimari sau primari. Magazinele şi cârciumile pe care le deţin (prin interpuşi) s-au transformat dintr-un simplu spaţiu comercial şi în spaţiu de propagandă şi mită electorală, unde oamenii satului pe lângă avantajul vânzării pe caiet, mai pot primi câte o bere, un fular, o căldare sau o căciulă din partea casei (PSD, PNL, PC, UNPR, UDMR etc.). Uneori, în micul univers al satului românesc, cercul se închide simplu: primarul-patron încasează direct de la casieria instutuţiei banii de pe caiet al asistatului social.

Aplicarea la sânge a legii de către ANAF, care duce automat la dispariţia vânzării pe caiet, va tulbura apele în comerţul de la sate şi viaţa de zi cu zi a ţăranilor. Nu este greu să deducem pe cine vor înjura patronii de magazine şi sătenii. O astfel de măsură, corectă din punct de vedere legal, va avea însă în mediul rural, efecte perverse pentru cei care o aplică. În mod paradoxal PSD, principalul beneficiar al voturilor din acest bazin electoral, va pierde mai mult din aplicarea acestei măsuri, decât din arestările unor miniştrii ai Cabinetului Ponta de către DNA. Un lucru bun, ar spune unii, printre care mă număr şi eu. Totuşi, situaţia bătrânilor care îşi duc traiul de azi pe mâine, care de la lună la lună fac datorii pentru o bucată de pâine este îngrijorătoare(nu-i plâng deloc pe cei care fac datorii pentru alcool sau ţigări). Pentru ei vânzarea pe caiet este o chestiune de supravieţuire.