Gurile Dunării, adevărata poartă de acces pentru Europa

La această oră, în preajma sărbătorii Învierii, nimic nu este mai neclar decât situaţia din Ucraina şi din Transnistria. La Geneva s-a semnat un armistiţiu de Paşti, fără a se preciza nimic despre dreptul internaţional sau suveranitatea şi integritatea statelor - este cel mai mic numitor comun la care s-a putut ajunge. Federaţia Rusă declară însă că nu îi poate controla pe separatiştii din estul Ucrainei - de fapt, forţe para-militare ruse.

Înainte de a sta la masa negocierilor, ar fi trebuit clarificată această chestiune: cât de mult se poate angaja Federaţia Rusă la transpunerea unui acord pe care şi-l asumă ? Este bine însă că măcar cu ocazia Învierii Domnului zgomotul armelor nu se face auzit, cu toate că acţiunile de diversiune continuă. Interesant de remarcat este însă că aceste acţiuni de diversiune au în vedere întreruperea transmisiilor televiziunii ucrainene şi înlocuirea lor cu cele ruse, ceea ce aduce aminte de timpurile în care URSS bruia posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. De unde au câţiva separatişti, foşti cetăţeni loiali Ucrainei până de curând, cunoştiinţe atât de vaste despre întreruperea emisiei unui post de televiziune ? Răspunsul este evident : ceea ce se întâmplă acum în estul Ucrainei a fost de mult timp testat în Federaţia Rusă şi doar cei mai profesionişti, trecuţi printr-un  filtru dur de selecţie, au fost lăsaţi să se implice pe teren.

Ascultând acuzaţiile lui Vladimir Putin la adresa Secretarului General NATO,  înţelegem de ce, în anumite domenii, nimic nu s-a schimbat din vremea defunctei Uniuni Sovietice : în cazul izbucnirii unui conflict armat cu Occidentul, prima măsură care ar fi trebuit luată de liderii de la Kremlin era începerea unei campanii de compromitere la adresa liderilor politici, începând cu Secretarul General NATO. De fapt, toate tehnicile şi mesajele care s-au făcut văzute şi auzite de la Moscova indică aceeaşi tristă realitate : Războiul Rece nu s-a încheiat, a fost doar suspendat până la refacerea forţelor.

Asistăm la tentativa de a aduce sub control politic teritorii care au făcut parte din URSS dar nu mai vor dominaţia Federaţiei Ruse : Georgia, Ucraina, Republica Moldova. Uniunea Europeană a privit această regiune gradual, prin Politica de Vecinătate, Parteneriatul Estic şi apoi prin semnarea unor Acorduri de Asociere. În ultimii ani, tendinţa a fost de apropiere, dintr-un motiv evident : cetăţenii acestor ţări au început să beneficieze de libertatea de circulaţie şi să încerce să aducă acasă prosperitatea. Liderii politici din aceste ţări nu au avut cum să se împotrivească acestei tendinţe - riscul era de a pierde voturi şi, în cele din urmă, puterea. Apropierea de UE fără o umbrelă de securitate nu înseamnă nimic decât creşterea moderată şi pe timp limitat a veniturilor, într-un climat incert pentru orice investiţie. Apartenenţa la UE fără apartenenţa la NATO transformă orice ţară aflată în vecinătatea Federaţiei Ruse într-un actor vulnerabil, iar Moscova cunoaşte foarte bine această consecinţă.

Ruşii, încă de la începutul URSS, au fost de neîntrecut în privinţa fragmentărilor teritoriale. Basarabia s-a unit cu România ? Imediat se formează RASSM care are pretenţia că reprezintă voinţa celor de peste Nistru. România cedează Basarabia ? Imediat Basarabia este împărţită în trei : Republica Moldova şi două teritorii care se alipesc RSS Ucraineană. În acest fel, URSS a anihilat orice posibilă pretenţie a României la sudul Basarabiei care înseamnă ieşirea la gurile Dunării. La o posibilă revendicare din partea României, Stalin ar fi răspuns mai mult ca sigur în felul următor : « vreţi înapoi Bugeacul ? Va trebui să îl cereţi de la ucrainieni, mai exact de la o republică sovietică cu care nu aţi avut diferende ». Umbra lui Stalin pândeşte şi acum în relaţia România - Republica Moldova - Ucraina - Federaţia Rusă cu privire la statutul gurilor Dunării. Rusia a dorit şi a reuşit să aibă acces la gurile Dunării în 1812, în 1878, în 1940 şi în 1944 - 1945. Nu partea centrală a Basarabiei (actuală Republica Moldova) interesează, ci sudul acestei provincii, aflat în posesia Ucrainei. Federaţia Rusă poate oricând argumenta, la fel ca şi în cazul Crimeei, că a « împrumutat » Ucrainei mai multe teritorii, printre care şi sudul Basarabiei.

Singura acţiune de până acum în care Ucraina a anticipat cu succes paşii următori ai Federaţiei Ruse a fost blocarea graniţiei sale cu Transnistria. Această regiune ar fi urmat să folosească drept cap de pod pentru forţele para-militare ruse, dornice să deschidă un al doilea front de provocări în Ucraina : Odessa ar fi urmat să fie un al doilea Doneţk. Sudul şi estul Ucrainei cuprinse de revolte ar fi servit drept argument perfect pentru a cere federalizarea ţării. Deocamdată, acest scenariu se aplică doar în est. Este posibil însă să se pună în aplicare şi în sud foarte curând. Acesta este motivul pentru care Vladimir Putin denunţa recent « blocada » Transnistriei de către Ucraina : într-adevăr, există o blocadă, valabilă însă doar pentru forţele para-militare ruse.

Dacă situaţia se va tensiona sau nu în Transnistria şi în regiunea Odessa, nu se poate spune cu certitudine. Trebuie însă identificate măsurile care pot duce la rezolvarea acestei dispute. Federaţia Rusă doreşte federalizarea Ucrainei pentru a domina mai uşor estul şi sudul şi a limita regiunile din vestul acestei ţări din avântul pro-european. Cea mai bună soluţie este a iniţia o dezbatere onestă despre avantajele şi dezavantajele acestei forme de organizare administrativă. Federalizarea nu este o soluţie pentru state care nu-şi pot controla teritoriul şi care nu se bazează pe o tradiţie de autonomie locală şi descentralizare. Cine doreşte federalizare pentru Ucraina, poate vedea ce a produs federalizarea pentru Rusia : un stat mai puternic decât multe state unitare dar care nu şi-a rezolvat problemele legate de tendinţele centrifuge din est şi sud. Ucraina nu poate deveni, prin federalizare, o a doua Germanie, ci o a doua Federaţie Rusă, fără însă a dispune de pârghiile financiare prin care Moscova controlează regiunile aflate la extremitate. Pe lângă o asemenea dezbatere, este nevoie de regândirea formatului 5 + 2 de negociere în cazul Transnistriei. Vladimir Putin invoca necesitatea de a relua acest format cât mai curând posibil. Ştie şi de ce : acest format a fost gândit pentru a nu se lua nicio decizie. Funcţionează pe tipicul Consiliului de Securitate ONU - Federaţia Rusă îşi poate manifesta oricând dreptul de veto. Formatul de negocieri ar trebui regândit prin excluderea Transnistriei (un actor pretins statal, nerecunoscut de nimeni, care participă la discuţii pe picior egal cu alte state) şi instituirea unor domenii în care decizia să se poată lua prin majoritate, nu prin unanimitate.

Va fi în stare comunitatea internaţională să identice şi să susţină aceste două demersuri şi mai ales să le impună, prin negocieri şi tratative ? Important este ca accentul să cadă pe găsirea soluţiilor realiste şi nu pe emiterea unor simple declaraţii sau proteste.

Pentru a şasea oară în decurs de două secole, chestiunea accesului la gurile Dunării se dovedeşte a fi vitală pentru state riverane precum România, Republica Moldova sau Ucraina, supuse presiunilor Federaţiei Ruse care doreşte ca, prin accesul la Dunăre, să poată stabili un cap de pod în Vestul Europei. Pe Dunăre nu mai circulă atâtea vapoare, transportul fluvial a pierdut teren în faţa celui rutier, feroviar sau aerian dar simpla existenţă a unei căi navigabile care uneşte Germania cu Ucraina continuă a trezi la Moscova nostalgia unei foste mari puteri europene.