Mi-a fost aproape imposibil, de astă-vară încoace, să mă abţin de la comentarea tuturor trăsnăilor şi ticăloşiilor care s-au prăvălit asupra României. De la tentativa de decapitare a statului de drept şi până la promovarea celor mai dubioase personaje din ultimele decenii. Succesiunea evenimentelor din 2012 a fost atât de rapidă încât, la un moment dat, am avut senzaţia că nici presa nu mai ţine pasul.

Am ajuns la suprasaturaţie, şi eu, ca milioane de alţi români.

După o zi petrecută în „fabrica de ştiri“ a redacţiei, nu mai pot deschide televizorul. Decât, eventual, pe Discovery, History Channel sau National Geographic. Aflu noutăţile doar graţie internetului şi, dimineaţa, răsfoind ziarele. Iar, atunci când aflu, încerc să-mi reprim dezgustul evadând în altă realitate. Alta decât cea pe care-o croiesc azi cei care ne conduc, în frunte cu Ponta al Doilea & co.

Mă scufund la întâmplare în bibliotecă, experimentând un soi de escapism.

Îl recitesc, de pildă, pe Lucian Boia. Care-mi întăreşte convingerea că piruetele ideologice şi morale ale politicienilor, intelectualilor sau gazetarilor de pe malurile Dâmboviţei sunt o boală veche. Cel puţin de la începutul veacului trecut. Mă delectez apoi cu versurile lui Fernando Pessoa (sau cum îşi mai spunea el) în sensibila traducere a lui Dinu Flămând. „Metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii“, filosofează, amar, eroul unui poem celebru. Ce poate fi mai potrivit ca să uit de meschinăria şi mediocritatea care definesc societatea contemporană?

Ştiu, mi se va replica probabil că nu te poţi refugia în cărţi când ţărişoara ta se confruntă cu atâtea probleme. Că nu poţi da bir cu fugiţii când puterea îşi face de cap, iar opoziţia doarme-n bocanci. Că nu poţi evita să scrii despre plagiatul lui Ponta, despre somnul lui Crin, despre mojiciile lui Gigi, despre averea lui Dragnea sau despre găinăriile lui Fenechiu. Că suntem în criză, că se fură, că n-avem infrastructură, că nu sunt bani de şcoli şi spitale, că o ducem din rău în mai rău. Şi că, în definitiv, jurnalistul e „câinele de pază al democraţiei“.

Aşa o fi. Dar nu sunt sigur dacă scrisul nostru nu şi-a pierdut sensul în clipa în care am început să ne îndepărtăm de ceea ce înseamnă „hrană spirituală“. Am făcut-o, culmea ironiei, pentru a-i face publicului pe plac. Am renunţat să ne mai punem întrebările mari, mulţumindu-ne cu cancanurile pe care, credeam noi, şi le dorea. Ne-am tabloidizat în masă. Am transformat totul într-un show mediatic. Şi ne-am trezit în situaţia proverbului potrivit căruia „câinii latră, caravana trece“.

V-aş ruga, deci, daţi-mi voie ca, din când în când, să ignor tribulaţiile prezentului. Şi să-l prefer pe domnul Pessoa în locul domnului Ponta.