Ghiaurii de la Gurile Dunării nu se pot ocârmui singuri

Preaputernice Sultan, ghiaurii aceştia de la Gurile Dunării atât sunt de neputincioşi în a se ocârmui singuri, încât mai că au ajuns de râsul tuturor. Se tot chinuie ei să aibă o stăpânire cumsecade, dar nu prea le iese.

Iată-i, aşadar, că se întreabă dacă e bine să scoată aurul acela pe care n-am putut să-l găsim noi, iar mai apoi nici muscalii. Au încheiat acum vreo cincisprezece ani dregătorii lor, cu nişte şmecheri de peste marea cea lată, o înţelegere pentru care Luminăţia Ta i-ar fi scurtat nu de un cap, ci de două. Adică, vin veneticii cu nişte drăcii mari care rup muntele în cinci, smulg pietrele, toarnă otravă, scot aurul şi apoi bagă restul în nişte puţuri mari, zicând că o să stea acolo până se va întoarce – cer îndurare – profetul lor. Mulţi sunt înspăimântaţi şi zic Divanului să lase muntele în pace. Aşa că, de săptămâni bune, ies mii de ghiauri în stradă, strigând împotriva veneticilor, mărşăluind, cântând şi  împreunându-şi mâinile în jurul unei clădiri urâte şi mari, ca o plăcintă, unde sălăşluieşte adunarea lor. N-ai voie să pui biciul pe ei, după cum nu-i poţi altoi nici pe cei care strigă pentru Sfarmă-Piatră.

Nimeni nu prea înţelege mare lucru, din cauză că stăpânirea lor, deşi aduce puţin cu acelea din Apus, nu-i deloc la fel. Ar trebui ca poporul să-şi aleagă dregătorii şi să-i facă să se ţină de cuvânt, dar puţini dintre ghiauri înţeleg cum se face. Mai mult, unii au fost prostiţi la cap de muscali; alţii – chiar de ai lor, cei veniţi odată cu muscalii; sau de sultanul acela pe care l-a plimbat cu caleaşca regina Ingliterei, după care a păţit-o în cetatea Târgoviştei, de la nişte foşti colegi; alţii – de pomana pe care le-o aruncă zi de zi dregătorii, ca să se uite în altă parte când iau ei peşcheş. Iar ceilalţi nu prea sunt în stare să vorbească pe rând şi cuviincios, aşa că în ţara asta stăpânitorii pot sta liniştiţi: dacă-ţi schimbi turbanul, rămâi în jilţ, iar de pici, nu păţeşti mare lucru – dacă n-ai făcut prostia să-i superi chiar pe toţi.

Rău este că poporul spune adesea că, dacă nu furi măcar puţin, eşti prost. Până şi marele lor vizir pare-se că s-a făcut de râs la şcoală, după cum s-a scris undeva, pe latineşte: anno 2012 ei crimini dabatur, quod dissertationem suam ab alio auctore describeret. Dar poporul l-ar cam vrea stăpânitor cât trăieşte, că doar n-a furat nici galbeni, nici cămile. Şi sunt mulţi alţii, nu doar la partida marelui vizir, ci la toate. Unii spun şi despre sultanul lor că, din cauza lui, nu prea mai au azi ghiaurii corăbii.

Altfel, Preaputernice, să ştii că dregătorii fac multe prostii. Uite ce s-a întâmplat când, nemaiavând prea multe de scos de la prostime, au vrut să vândă o fabrică mare de otrăvuri pe care tot ei şi cei de dinaintea lor o prădaseră, ani de zile. I-a bătut Apusul la cap să o vândă, iar ei au pus câţiva măscărici să facă pravilele în aşa fel încât  negustorii cinstiţi au fugit care încotro, şi a apărut un rătăcit cu doi saci cu bani, târâindu-i pe uliţă, de au râs nu doar nemţii sau franţujii, ci şi muscalii şi chiar curcile muscalilor. Într-un târziu au scăpat de el, dar nici pe altul n-au găsit, aşa că mâine-poimâine veni-vor localnicii cu bâtele, să-i întrebe ce şi cum.

Dar nebunia mai mare e cea de la trăsurile de fier. Are stăpânirea o mulţime şi plimbă cu ele, mai mult în pagubă, tot felul de mărfuri. De-aia a spus fostul vizir că în focul verii e cel mai bine pentru punga ţării: atunci nu prea se face negoţ şi pierde Divanul mai puţini galbeni. Oricum, mai este un valah care are şi el trăsuri de fier şi uite, Luminăţia Ta, ce s-au gândit vizirii: hai să ne facem că i le vindem şi pe celelalte tot lui, ce dacă o să sară în sus sfatul înţelepţilor şi Evropa, că e monopol? (Monopol, adică e unul singur care are şi vinde, aşa cum se-ntâmplă la tot pasul la aceşti ghiauri, deşi ei zic că nu). Care va să zică, stăpânirea spune că le vinde, el spune că le cumpără  şi – cum nu e prost – n-o să dea banii, şi uite aşa vor să-i păcălească pe cămătarii din Apus. Şi să ştii, Luminate, că aceştia ori sunt cam săraci cu duhul, ori se prefac bine, aşa că s-ar putea să le meargă ghiaurilor, de data asta.

Zic asta despre cămătari pentru că, deşi le-au cerut vizirilor să nu mai ţină atâţia slujbaşi, aceştia nu prea au dat ascultare. Ba mai mult, acum ar vrea să împartă ţara-n opt sau în zece părţi, fiecare cu beglerbegul ei, ca să ia mai mulţi bani de la Evropa. Dar asta, zic eu, e o minciună: de fapt, dregătorii vor să fie şi mai multe slujbe, pentru că ceea ce azi face unul, mâine vor face zece. Acum încearcă să-i convingă pe beii mai mici că nu vor sărăci, ci dimpotrivă. Dar aceştia nu sunt proşti, sunt unşi cu toate alifiile şi nu prea vor, deşi se tot căzneşte Al Doilea Vizir, cel cu caravanele. 

Iar sultanul spune tot timpul pe dos faţă de ceea ce zic vizirii, şi i-ar mazili dacă ar putea, aşa cum au vrut şi ei să-l mazilească astă-vară. Doar că n-au fost în stare nici măcar să ştie câţi ghiauri erau, cu toţii, pe hârtie, de s-au trezit că erau mai mulţi decât trebuia. Şi, până la urmă, au strigat apusenii şi ei s-au făcut subţiri ca aţa şi au zis că nu mai fac. Aşadar, sultanul nu că n-ar  vrea beglerbegi, dar i-ar plăcea să-i pună el, dintre ai lui. Numai că ai lui sunt puţini şi slabi, iar mulţi sunt mână-n mână cu vizirii, de nu ştii care şi cum e, atât de bine seamănă.   

Acum, Mărite, să ştii că la ei nu poţi numi beglerbegi oricum, ca la noi, deşi până la urmă e cam tot aia. Trebuie să schimbi legea cea mare, iar la ghiauri merge greu, deşi în adunare cei mai mulţi ţin cu vizirii. Au făcut ei un fel de sfat în care s-au adunat oameni de tot felul – brutari, măcelari, berari şi alţii – să o schimbe. Însă, au băut prea multă licoare din aceea din care le-am dat noi, cafea, sau poate or fi băut sau fumat şi altele, că nu prea le-a ieşit. Şi acum nu ştiu cum s-o dea, ce să facă. Se gândesc doar cine va fi sultanul şi cine vor fi vizirii şi cum să-l pălească mai bine pe vrăjmaş. Şi le-au arătat legea cea nouă veneţienilor şi i-au întrebat dacă-i bună. Iar aceştia au zis că-i destul de bună, ce erau să facă? Nici alţii n-au zis că-i rea, că doar puţin le pasă de  savantlâcuri, iar stăpânitorii au înţeles ce e bine şi ce nu.

De ani mulţi, ghiaurii se ceartă. Ba să fie o adunare, ba să fie două-ntr-una. Ba să comande sultanul, ba să fie puternic marele vizir. Ba să scrie despre profetul lor, ba să nu scrie. Ba să se căsătorească doar bărbatul cu femeia, ba nu numai. Ba să-i poată uşor altoi cadiii pe viziri, ba să nu poată. Ba să poţi fi şi vizir sau bei, şi negustor, ba să nu poţi. Ai să vezi, Măria Ta, că nu vor înceta gâlceava nici dacă schimbă pravila, că mulţi dintre ei n-au prea ştiut niciodată să facă altceva, iar, dacă au ştiut, au uitat. Dar, să vedem ce vor izbândi ei să facă anul viitor, deşi să ştii că sunt mulţi ghiauri care spun că e bine aşa, că dacă nu s-ar certa ar avea timp să se gândească la noi biruri, că la asta sunt buni şi de prea multă vreme se stăpânesc. Aici au avut dregătorii şi un gând bun, plăcut Profetului: au pus un bir pe licori, dar nu o să strângă prea mult de la ghiauri, că mai toţi ştiu ce trebuie să facă.  

La fel e şi cu tutunul. Ştii bine, Mărite, că oamenii aceştia sunt acum cu Evropa şi învaţă de acolo tot felul de lucruri. Ei, bine, chiar mai repede decât la licori, au învăţat să pună biruri pe tabac, ca să pufăie mai puţin ghiaurii, să trăiască mai mult şi să-i stoarcă mai bine dregătorii. Şi să fie sănătoşi, să nu vadă câţi au rămas din banii daţi stăpânirii ca să-i oblojească doftorii, că nu e bine, se întristează. E la fel şi cu banii daţi  pentru bătrâneţe, că ştie stăpânirea mai bine ce şi cât îi trebuie ghiaurului, şi de ce. Allah păzeşte să nu le vină în minte să strângă chiar toţi banii de bătrâneţe, după cum au făcut ungurii şi leşii. Dar n-o să facă asta decât în caz de mare urgie.

Iar seara, Preaputernice, dregătorii stau închişi în nişte cutii cu capac de sticlă, strigând mai tot timpul unii la alţii şi gazda la toţi, că sunt hoţi şi nepricepuţi. Nu-i adevărat, nu sunt toţi aşa, dar asta înţelege poporul şi se bucură, deşi nu cunosc prea bine de ce.