Ghiaurii de la Gurile Dunării şi căruţa de bun simţ (Pamflet)

A venit, Luminăţia Ta, luna lui dechemvrie, iar în a douăzeci şi una zi ar trebui să-l ungă pe bürgermeister domn peste ghiaurii de la Gurile Dunării. Iar mai apoi se-mplinesc ani douăzeci şi cinci de când l-au fugărit oamenii pe cârmuitorul cel nebun, ca mai apoi să-l puşte chiar de sărbătoarea naşterii profetului lor. Toată lumea aşteaptă să vadă cum o să fie de-acum încolo şi numără clipele până la venirea neamţului.

Şi-a fost greu, Preaputernice, căci săptămâni întregi nu s-a arătat soarele pentru munteni şi moldoveni, după ce a luat bătaie Marele Logofăt. Şi, zic unii, e semn rău, vă bate Cel de Sus c-aţi pus şi voi parafa pe luteran, în loc să-l sprijiniţi pe pravoslavnic. Alţii, însă, spun că n-are nicio treabă Cel de Sus cu politichia, căci altfel n-ar fi dat doar nori, ploi şi ceaţă, ci şi trăsnete pentru cei ce fură şi-nşeală, fie ei roşii, galbeni sau de alte culori.

Chiar şi pe-ntuneric, însă, ghiaurii au început să se veselească, zicând că neamţul o să facă şi-o să dreagă, deşi pravila lor cea mare zice că domnul trebuie mai mult să se uite la Divan, fără a se băga el la treabă. Şi-au ieşit de ziua ţării, cu tobe şi trâmbiţe, iar cei mai mulţi zic c-o să fie bine, deşi eu, unul, nu prea-nţeleg de ce.

Poate că se bucură prostimea de răul ălora pe care-i leagă potera zi de zi, dis-de-dimineaţă, de nici n-apuci să-ţi bei cafeaua şi să-ţi pufăi narghileaua, că vezi namile în cămeşi de zale cum umflă boieri, negustori sau slujbaşi la stăpânire. Şi să ştii, Măria Ta, c-am făcut şi eu precum trimişii Americii şi Ingliterei: i-am zis Marelui Logofăt să nu care cumva să se lege de zbiri şi de juzi, să-i lase-n pace. Da’ i-am mai zis că, la câţi hoţi sunt în ţara lui, într-o clipă găseşte pe alţii care să fie puşi în locul ălora prinşi.

S-aude acum c-o să fie vuiet mare cu o şmecherie prin care trebuie ghiaurii să-şi căptuşească hotarele, da’ s-au gândit vreo câţiva boieri şi neguţători ca întâi să-şi căptuşească ei buzunarele. Iar altele vuiesc de zile bune, cum ar fi aia din cauza căreia au ajuns s-o lege tocmai pe-o domniţă care-i păstorea pe zbiri. Zici c-au luat-o razna de tot ghiaurii ăştia, ori că mai mari hoţi decât la ei n-o să afli nicăierea. Poate, zic eu, doar pe la muscali, că-i împărăţia mare.

Că tot veni vorba de muscali, Măria Ta, să ştii că ţarul lor şi-a trimis un măscărici cu barba ţepoasă, Dugheană pre numele lui, să-i momească pe ghiaurii de la Gurile Dunării să intre la el în împărăţie, c-o să fie cu toţii pravoslavnici şi-o să se aibă ca fraţii. Dară aicea, să ştii, c-a ieşit scandal mare, că i-au dat unii în gât pe cei cu care, vezi Doamne, şi-ar bea Dugheană cafeaua când vine-n ospeţie.

Încercat-am şi eu, Preaputernice, să cetesc ce vrea bărbosul să spună, dară după două-trei file m-a apucat durerea de cap, de prostii câte-am văzut. De-aia îndrăznesc să-ţi zic: oare nu găsim şi noi, printre înţelepţii noştri, pe vreunul mai de soi, ca să-i ameţească pe ghiauri? Nu-i nevoie să aibă ochii la fel de sticloşi precum ai lui Dugheană, trebuie doar să le spună c-o să le dai ieftin aur negru de la fraţii Măriei Tale, sultanii de la Marea Persiei, şi-o să faci negoţ cu ei fără hârtii şi parafe, ca să nu-i lege mai apoi potera lor. Şi, chiar dacă nu-s dreptcredincioşi, ai să vezi că mulţi prieteni o să ne facem, doar să-nţeleagă ghiaurii c-o să poată – iertare! – să-şi bea licorile şi să-şi mănânce porcii. Şi să nu-şi închipuie Luminăţia Ta că n-o să se poată din cauza Bisericii lor, că la ei sunt destui popi ce ştiu preţul aurului – nu doar al celui negru, ci şi al celuilalt.   

Mi-ai poruncit să-ţi dau de ştire ce se mai întâmplă prin Divan şi prin Adunare, după ce-a învins bürgermeister-ul de la Sibiu. Iaca, mă grăbesc să-ţi spun că Marele Logofăt se mişcă bine, i-a cam tăiat pe vreo câţiva care făceau gură, în partida celor cu caftane roşii. Şi uite ce i-a mai căşunat: să dea un ucaz ca de acum încolo, la ei, să nu poţi fi şi cap al partidei, şi Mare Logofăt. El zice aşa: Mare Logofăt trebuie să mă lase, că altfel zburăm cu toţii de la sacii cu galbeni; iar cap al partidei va fi altul, iară lumea va zice c-am plecat eu, nu că m-au mazilit ei. 

Bine a gândit Marele Logofăt, doar că-n partida roşie sunt mulţi cei ce au junghere şi-ar vrea să-l facă a juca după cum vor ei. Şi unii s-au cam încruntat la el când a zis că nu mai trebuie apăraţi cei ce s-au dedulcit la plocoane, şi şi-au zis: lasă că vezi tu îndată pe dracul. Doar că, acum, dacă e să-l vadă, îl văd toţi, nu doar Marele Logofăt. De-aia cred eu c-o să mai stea o vreme-n scaun, la Divan, iar cu sasul se va purta uşurel, de parc-ar fi de sticlă.

Cât despre cei cu caftane galbene, cam poftesc şi ei la jilţuri, doar că pentru asta trebuie să pună lumea parafa, că nu mai merge cu răzvrătiţi şi cu hicleni de la roşii. Şi de-aia o să-i spună o vreme neamţului doar „jawohl”, deşi-n gând o să-i mai tragă o înjurătură-două. Între ei, însă, vine acuş vremea hăcuielii, că-s mulţi cei ce vor s-ajungă mari. Dar cel mai mult se tem ei că, încet-încet, prostimea va zice că-s taman ca ăilalţi, şi că peste doi ani o să fluiere a pagubă.

De-aia zic eu, Preaputernice, multe atârnă de neamţ şi greu îi va fi, că lumea vrea să fie altfel în ţară, iar altfel n-are cum fi decât cu ceva noroc, multă minte şi-o căruţă de bun simţ. Iar ghiaurii aceştia, Măria Ta, de noroc nu-s ocoliţi, iar minte au destulă.

Iată, mâine-poimâine se-mplinesc ani douăzeci şi cinci de când a început răscoala din cetatea Timişoarei, de au murit oameni. Şi mai sunt unii care au trăit vremea nebunului şi zic că era mai bine cu el. De-aia cred eu, Preaputernice, că pentru ghiaurii aceştia mai e mult până să se umple căruţa aia de bun simţ, şi n-o s-ajungă nici o sută şi nici chiar o mie de nemţi, că asta e treaba omului, nu a domnului.