Am fost din ce în ce mai mulţi în stradă în fiecare seară de o săptămână încoace. Am rupt mii de sticle şi de plămâni. Ne-am aşezat pe marile bulevarde ale oraşului şi ne-am cerut dreptatea. Şi-am făcut şi-un marş. Un marş ca niciodată. Senzaţii de mândrie ca la marile meciuri din anii 90 şi solidaritate pentru o cauză adevarată.

Auzeam că se opreşte proiectul înainte de Parlament. Sau în Parlament. Politicieni de mare nivel se joacă printre cuvinte şi se caţără pe mişcarea populară să ne felicite. De fapt, şi ei erau de acord. Dar aveau o jenă să recunoască. Cum bate vântul, nu? Aşa e aici: cu vânt şi fără cuvânt.

Ne întrebam astăzi ce facem de fapt mâine? Suntem mândri că ne-am strans 15-20.000 în stradă şi am prins gustul succesului acum. Pare că avem o altă victorie după piaţă Universităţii de anul trecut. Şi totuşi, mulţi dintre noi simţim că se poate mai mult. Că marşul poate să se transforme într-o mişcare. Că spiritul liber şi curat din piaţă se poate transforma, în timp, într-o voce puternică şi reprezentativă. Şi chiar mai mult de atât. Că trebuie să se întâmple lucrul acesta.

Un partid este o “grupare de oameni uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologice, a intereselor sociale.” E prea mult să credem că protestul ultimei săptămâni din toată ţara ar conduce la aşa ceva. Nu? Adică cum să facem politică? Politica e scârboasă. E urâtă. Da, aşa e. E urâtă pentru că, în general, e făcută de oameni urâţi.

Şi implicarea în sistemul de stat, oh Doamne, ce complicaţie nenorocită. În primul rând e aproape imposibil să intri în sistem. Nu? Şi-n plus, să fim serioşi: voi, corporatişti, antreprenori, ong-işti cu salarii bune, aţi intra la sacrificiu într-un minister pe un salariu mic şi cu o mare de cretini în jur? Nu. Asta e o specie rară de “noi”.

Îmi spunea de curând bunică-mea la o înmormântare că noi suntem generaţia aşteptată după război. Că ea aşa simte. N-am idee cum din mijlocului unui sat din Dâmboviţa a ajuns la concluzia asta. Poate că e vorba doar de speranţă.

Ce rămâne de facut? Cum poate generaţia noastră să îşi îndeplinească o misiune pe care simţim atât de mulţi că o avem? E suficient să ne facem treaba?  Sau e momentul să arătăm ţării că putem propune o alternativă reală la politicul ce ne-a înnamolit speranţele? Cât mai aşteptăm?