Azi s-a adoptat legea conform căreia ziua de 4 iunie în care s-a încheiat Arbitrajul de la Trianon să fie sărbătoare naţională. După teatrul preşedintelui Iohannis, urmează deci marea desfăşurare. Abia ieşim cît putem din carantină, mulţi iarăşi n-au altă preocupare decît să creeze tensiune.

PSD, PNL şi PMP au anunţat anterior că vor sprijini proiectul. De aici, nu se poate trage decît o singură concluzie pe care am tot repetat-o: nu există nici social-democraţie, nici liberalism în România. Nu există, cel puţin în cazul lor şi a PMP, vreo viziune care să fie mai înaltă, care să poată accepta diferenţa dintre etnie şi cetăţenie.

Mai departe, nu există în aceste cazuri nici viziunea conform căreia lucrurile se pot rezolva printr-o muncă asiduă dar creativă. Ne-au jignit maghiarii, ne-a jignit Orbán, nici pentru ei nu e sfînt nimic: se comportă ca nişte copii în nisip. Numai că aici găletuţa lor este simţirea naţională (Caragiale murise totuşi prea curînd), vor să vadă drapeluri fluturînd, cer unei comunităţi să fie raţională cînd ei, reprezentanţii majorităţii, nu sunt raţionali defel. Dimpotrivă, îşi plimbă frustrările prin ţară şi prin parlament.

Sigur că e un joc politic aici. Întotdeauna rentează să fii „mare român”, să plîngi pentru ţărişoara ta plină de inamici interni. Cu asta, nu se poate pierde nicicînd. Discursul naţionalismului desuet este cît se poate de actual şi dă rezultate imediate. Naţionalismul dictaturii ceauşiste a umplut capul multora de imaginea lui Mihai Viteazul intrînd la Alba Iulia, cu „Români-i-i-a” cîntată, cu „cea mai frumoasă casă a poporului” şi cu alte asemenea. Din numele partidelor pe care i-am amintit reiese că nu numai capul comuniştilor. Naţionalismul este ceva transpartinic şi cu atît mai jalnic.

Dar România nu va fi mare prin sărbători, nici prin titluri care se tot repetă zilnic despre „ungurii” care „vor autonomie”. Va fi mare cînd va avea o reţea socială care să-i ocrotească pe bieţii oameni. Cînd Ministrul Educaţiei Naţionale nu va da declaraţii contradictorii şi va înţelege ce înseamnă educaţia. Cînd ţara va fi plină de autostrăzi, nu de gropi. 

Pentru oameni ca mine, rămîne doar speranţa. Mulţi maghiari mă admonestează pentru că sunt sensibil la orice fel de naţionalism şi nu cred că una este mai „frumoasă” decît cealaltă. Mulţi români mă cred agent al Ungariei. Şi unora, şi celorlalţi e greu de explicat ce cred de fapt. Dar crezul, spun cu melancolie, nu depinde de faptul dacă eşti înţeles, deşi ar fi mult mai uşor dacă te-ar înţelege mulţi.