În 17 oraşe din Franţa, Frontul Naţional – partid de extremă dreaptă – s-a clasat pe primul loc după primul scrutin. „Du jamais vu”. Partidului Socialist, aflat la guvernare, şi opoziţiei de dreapta, reprezentată de un UMP fracturat, li s-a zbîrlit părul.

11 oraşe din sud (printre care Perpignan, Béziers, Avignon) şi 6 din nord (Forbach, printre ele) îşi vor un primar „lepenist”, ieşit dintr-o formaţiune politică ideologic extremistă, ale cărei pînze sunt umflate de un formidabil vînt istoric, pe fond de criză, şi pe fond de rău social adînc, într-o naţiune şi o Europă care nu-şi mai găsesc reperele, nici economice, nici morale, nici politice. „Nefrecventabil” pînă ieri, pe vremea liderului Jean-Marie Le Pen, Frontul Naţional a reuşit, de la precedentele alegeri din 2008, să se ...banalizeze. Graţie, în bună măsură, carismei noului lider, fiica Marine Le Pen, care, pe lîngă faptul că mai nou îi dă în judecată  pe cei care îndrăznesc să-i numească partidul de „extremă dreaptă”, a adăugat la  capitalul electorat creat de tatăl său – frica de străini – , un alt capital la fel de emoţional – frica de Europa.

Dacă Frontul Naţional a cîştigat atîta teren e, desigur, şi pentru că partidul lui Marine Le Pen explică emoţional declinul Franţei. În optica sa, imigraţia a ros pe dinăuntru, ca un vierme, identitatea naţională, francezii se simt străini la ei acasă. În plus, inima multor oraşe e putredă, ca un măr viermănos: au crescut ghetourile de săraci, nimic altceva decît victime ale Europei liberale şi ale mondializării.  

Cred însă că mai este ceva. Francezii n-au ieşit din case masiv ca să-şi aleagă primarii, în primul tur. Aproape 40% din potenţialii alegători au stat acasă: o duminică în familie, la jogging sau la bistrot pentru cursele de cai, în periferiile lor şic sau în locuinţele sociale – HLM, implantate în centru, pentru o teoretică şi improbabilă mixitate. E deja un loc comun: absenteismul e un „vot sancţiune”, la adresa incapacităţii socialiştilor liberali de a urni  economia Franţei şi la adresa opoziţiei de dreapta fratricidă.

Absenteismul e deopotrivă simptomul pentru o stare de fapt periculoasă pentru democraţie. Absenteismul e dezgustul în faţa  jocurilor din interiorul castelor politice şi în faţa evidenţei că politica a devenit un joc de caste, care nu mai are nimic de – a face cu democraţia. E suficient să observi panica la scenă deschisă şi căutarea înfrigurată a unor patetice alianţe pe care Frontul Naţional le-a provocat într-o singură săptămână la adversari  politici aflaţi pînă ieri la cuţite, azi ochi în ochi, bulbucaţi de spectrul de a pierde puterea, apartenenţa la clanul celor puternici, de neclintit.

Am să închei cu o anecdotă recentă, reală. Învăţătoarea băiatului meu a cerut clasei să vină, după primul tur de scrutin, cu rezultatul voturilor pentru alegerea primarului din localitate. În Franţa, cultura politică poate începe iată, la opt ani, cînd copiii sunt invitaţi să priceapă, mai în joacă mai în serios, ce-nseamnă să conduci un oraş, ce e votul şi de ce ne place sau nu de primar.

Frica şi dezgustul sunt agenţi electorali de sens opus. Frica te trimite la vot, dezgustul te ţine acasă. Lipseşte cu totul acel suflu care se cheamă plăcerea şi voinţa de a construi ceva împreună. În lipsa unei revoluţii din interior a clasei politice actuale – şi nu e doar cazul Franţei  - o să ne fie în continuare frică unii de alţii, o să ne baricadăm în case, superbi şi singuri, indiferenţi la celălalt. Copiii şi-au făcut temele şi la întrebarea învăţătoarei au scandat în cor, inocent şi spontan, numele primarului ales din primul tur şi procentul celor care l-au votat.

Mă tem ca este prima şi va rămâne probabil ultima lor clipă de autentic entuziasm politic. Vor creşte şi vor învăţa, ca şi părinţii lor, unii frica, alţii dezgustul.