Pe rând şi cu noduri în gât, am aflat că austeritatea a fost necesară şi vindecătoare, taxele, obligatorii, vânzarea resurselor e un must, iar emigraţia, o rezolvare sigură. Am aflat că România e în progres şi că tot românul o duce bine. Alături de aceşti oameni universali, pâlcuri de postaci (la fel de inteligenţi) au avut orgasm.

În scurt timp, inteligenţa propagandiştilor a pălit şi s-a prăbuşit în ruină. Dovezile lor irefutabile erau, dimpotrivă, caduce. Austeritatea a făcut din România cea mai săracă şi subdezvoltată ţară din Europa. Emigraţia a lipsit ţara de cele mai capabile forţe de muncă. Taxele în exces au omorât clasa de mijloc. Iar vânzarea resurselor pe nimic a devenit o întrecere: cine vinde mai repede şi mai ieftin. Inteligenţa propagandistă a lăsat în urma ei câmpiile pârjolite şi fântânile otrăvite.

Constat că am avut dreptate, pas cu pas. Doar că, biet filolog, nu am avut nici datele, nici cifrele, nici relaţiile. Am avut numai percepţia străzii, contactul direct cu oameni din toate păturile sociale, de la cerşetori la corporatişti. Eu vedeam realitatea, spre deosebire de ei, care aveau teoria şleampătă, împănată cu ideologie. Cum să nu te apuce disperarea când îi vezi pe ipochimeni rânjindu-şi fasolea?

E o satisfacţie amară. Foarte amară. Ar trebui, aidoma politicianului român, să îmi frec mâinile, satisfăcut că am avut dreptate, să exult că lucrurile merg prost. Ar trebui să dezgrop securea războiului, chit că România se va prăbuşi în ruine. Să piară lumea, da' să crape duşmanul! Ei bine, nu. Pentru că eu sunt cel victima colaterală, cel care plăteşte pagubele războiului. Deşi am întrebat de fiecare dată de ce "trebuie" să vindem aurul, metalele rare, de ce trebuie să mărim taxele, de ce trebuie să-i ameninţăm pe profesori, medici şi pe săracii profitori, de ce trebuie să semnăm cu FMI orice aberaţie, de ce trebuie să vindem domenii strategice, de ce trebuie să înstrăinăm monopolurile, de ce nu încurajăm industria, agricultura, comerţul, nu am primit decât răspunsuri dispreţuitoare şi arogante din vârful buzelor. "Eşti un socialist ordinar", deşi mă consideram un liberal.

Triumful ideologiei asupra realităţii, în România, îl consider cea mai grea pedeapsă. Întrebările guvernatorului Mugur Isărescu îmi dau curaj să insist. Studiile asupra austerităţii mă fac să prind, din nou curaj. Exemplul Bulgariei mă luminează. Redeprind curajul de a spune: "Băi, guvernanţilor, nu numai că sunteţi nişte proşti cu spume, dar sunteţi şi nişte idioţi!". Scopul guvernării nu e aneantizarea adversarului, ci prosperitatea societăţii, punerea în drepturi a cetăţenilor, prosperitatea societăţii, în ansamblul ei. Ceea ce se întâmplă, acum, în România, e noaptea minţii. Puterea, în integralitatea ei, de la Ponta la Băsescu, nu are decât un scop: moartea adversarului. Cât despre proştii de (în)locuitori, mai dăi în…

Concluzia? "Eu sunt Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti? Mangafaua... eu... eu sunt!"