Fosta revoluţie a fostului bun-simţ

Zbaterile pentru supremaţie din partidele româneşti au, într-un fel, un aer ridicol şi trist. Vorbe multe, încrâncenare cât cuprinde, lovituri sub centură, manevre de culise. Pentru ce?

Pentru putere, desigur. Numai că, aşa cum arată principalele partide româneşti acum, puterea le cam scârţâie. De câtva timp, în PDL se dă o luptă pentru şefie – îndelung televizată şi comentată – între Vasile Blaga şi Elena Udrea. Reluându-şi prostul obicei de odinioară de a ieşi la cumpărături cu jurnaliştii după el, Traian Băsescu s-a amestecat şi el în dispută – între o frază despre morcovii româneşti şi o fentă de mimoză cum că „n-ar vrea să comenteze” – şi a recomandat-o pe Elena Udrea ca soluţie de viitor. Ce fel de viitor? Ca şi trecutul: promisiuni electorale, alocarea resurselor pe sprânceană, plasarea oamenilor proprii în funcţii-cheie, lipsă de viziune politică, ţinerea la un loc a partidului cu orice preţ şi ascunderea sub preş a adevărurilor neconvenabile. Cei care au încercat reformarea partidului stau pe margine ori au renunţat: unii chiar recunosc că nu pot „ţine în mână” şerpăraia de manevre din partid doar cu idei bune şi principii solide, aşa că „tot Blaga e mai bun”, că ştie „să facă ordine”. Ce fel de ordine? Păi de-asta: să „ţinem aproape” şi „să-i radem pe uselişti”. Atât.

În PNL nu e luptă pentru şefie, e un pic mai complicat (deşi ar trebui să fie simplu, căci partidul e la putere şi a luat un scor electoral mare). Crin Antonescu a făcut praf ceea ce promitea când a ieşit în „lumea mare” a politicii, adică „revoluţia bunului-simţ”. Câţiva liberali vechi propun, de fapt, exact asta: lucruri de bun-simţ, precum câteva modificări ale statutului (în sensul democratizării), comunicarea programului Congresului, respectarea unor criterii de integritate, alegeri interne în partid. Nici măcar nu trebuie să fi mâncat liberalism pe pâine pentru a adera la asemenea principii simple şi clare. Conducerea partidului răspunde cu manevre de culise şi apariţii la televizor ale „marelui lider”, care se străduieşte şi el să „facă ordine”. Ce fel de ordine? Păi de-asta: suntem la putere, cine nu-i cu noi e împotriva noastră.

Nici în PSD nu e totul roz, deşi e cel mai disciplinat partid. Cu toată unsoarea puterii, încep să se audă scârţâielile. Recent, un parlamentar al partidului a emis o „scrisoare deschisă” în care se plânge că lucrurile nu merg bine sub actuala conducere. Că o fi vreo nemulţumire personală a omului sau un „act de conştiinţă” contează prea puţin. Important e că o asemenea voce indică faptul că fojgăiala subterană a intereselor din partid poate ajunge uneori la suprafaţă, iar asemenea certuri interne (cu atât mai mult pentru că, la putere fiind, oamenii de la PSD chiar au pe ce se certa, adică pe resurse) vor mai exista. Prin urmare, Victor Ponta va trebui să facă ordine. Ce fel de ordine? Păi de-asta: cine mişcă în front, afară!

Pentru că n-au vrut sau n-au putut să se reformeze, partidele româneşti sunt nişte instituţii slabe şi precare. Felul lor de a face politică e primitiv, structura şi funcţionarea lor internă e după un „model” medieval (seniorul îşi domină autoritar vasalii) cuplat cu metehne orientale (precum pupatul papucului). Calitatea politică şi umană a liderilor e mediocră, aşa încât e de aşteptat în continuare să se ia la păruială din orice, pentru a se îmbăţoşa apoi la televizor cu „măsurile” şi „principiile”... În timp ce se agită atâta în lucrături şi manevre, obositele noastre partide nu observă un lucru simplu: toate la un loc au reuşit să scoată din case, la alegeri, sub jumătate din electorat. Iar încrederea în partide şi în Parlament scade în continuare. Dezamăgirea cetăţenilor e mare şi reacţia pe termen mediu şi lung imprevizibilă. Deocamdată, să aşteptăm rezultatele cafturilor şi bâzdâcurilor interne, destrămarea inevitabilă a USL şi intrarea în moţăială definitivă a PDL. Căci, în maximum un an, toate partidele vor sta mai prost decât stau acum. După aceea, poate că ar trebui restaurat, într-adevăr, bunul-simţ. Dacă se va mai putea...